Profesorii şi sensul reformei Articolul Andrei Şerbănescu, "Manuale şi mentalităţi alternative" (Dilema nr. 452), deşi ridică probleme reale, (îmi) pare a-i nedreptăţi pe profesori prin prezentarea unor stereotipuri drept dovezi ale responsabilităţii/ culpabilităţii acestora. Voi porni de la afirmaţia d-sale că "e comod să primeşti manualul şi programa". Am să o contrazic de la bun început. Nu este deloc comod să ţi se impună o programă şi un manual care nu ţin cont de condiţiile specifice - nivelul de pregătire al elevilor şi mijloacele didactice disponibile. Dimpotrivă, efortul de a adapta curriculum-ul impus de Minister - respectiv, programa şi manualele - la condiţiile de la clasă este mult mai mare decît cel al alegerii unui manual mai adecvat acestor condiţii. "Neputinţa profesorilor de a opta pentru unul dintre cele 25 de manuale de aceeaşi materie şi acelaşi an de studiu" este mai degrabă o imposibilitate de ordin material. Bibliotecile şcolare nu dau semne de revigorare după trecerea finanţării lor la consiliile locale şi s-ar putea ca un salariu de profesor să nu acopere costul achiziţionării unui set complet de manuale în vederea unei selectări documentate. De asemenea, înainte "să se pretindă profesorului inteligenţa şi abilitatea de a-şi alege instrumentele de lucru", mi s-ar părea normal să i se ofere posibilitatea reală de a opta. Abia apoi se va putea evalua capacitatea cadrelor didactice de a-şi alege aceste instrumente. În deplin acord cu opinia Andrei Şerbănescu, că "inerţia şi comoditatea intelectuală nu ar trebui încurajate" - mai mult, aş adăuga, ar trebui combătute în toate domeniile de activitate -, menţionez că tocmai pentru că în "societăţile civilizate" competenţa este valorizată (recunoscută şi răsplătită), aceste tare au fost aproape eradicate. Adică a fost creată o motivaţie care să atragă şi să menţină oameni valoroşi în sistem.