Între consistenţa profesională (sau, dacă vreţi, intelectuală) a unei personalităţi şi cea politică (sau, dacă vreţi, administrativă) nu există întotdeauna (ce zic eu întotdeauna, nu există de obicei) concordanţă. Pe la conducerea guvernelor post-decembriste, ca şi pe la vîrful unor ministere culturale, s-au perindat în aceşti doisprezece ani destule personalităţi cu trese semnificative - importante chiar - în domeniul lor profesional: scriitori, artişti, istorici, economişti, jurişti, profesori universitari, lideri sindicali, unii dintre ei remarcabili în sfera lor civilă de activitate, care, în funcţii politice, guvernamentale, s-au ilustrat prin mediocritate, au dat chix, s-au făcut de rîs, dacă nu de plîns. Nu spun că, înainte de al doilea război, în guvernele României nu s-au înregistrat cazuri de discrepanţă flagrantă: Titu Maiorescu nu a strălucit ca prim-ministru pe cît a strălucit ca director de conştiinţă, critic literar, eseist, nici Nicolae Iorga nu s-a arătat atît de impunător în fruntea guvernului ca în uriaşa sa operă istorică, iar în ceea ce îl priveşte pe Octavian Goga, el a fost un poet admirabil, dar un rău guvernant. După 1989, parcă, personalităţile politice s-au înfăţişat mai discordante decît în orice altă perioadă din istoria guvernării democratice a ţării (nu-i am în vedere aici pe foştii demnitari comunişti, care aveau un oarecare exerciţiu al puterii): Radu Vasile, un bun
(se spune) profesor de istorie a economiei a devenit un prim-ministru mediocru, descoperindu-şi tocmai atunci nu o vocaţie politică şi managerială, ci o vocaţie literară (asta lipsea unui guvern şi aşa destul de liric!), Victor Ciorbea, un lider sindical bătăios şi eficient, a fost un prim-ministru anemic, incapabil să reziste la vîntul aprig al tranziţiei, Mugur Isărescu, economist serios, cu rezultate notabile în fruntea Băncii Naţionale, s-a dovedit un pri