"Într-o ţară atît de complicată, în care solidarităţile se obţin greu, «Europa liberă» a reuşit să ne solidarizeze", spunea dl Andrei Pleşu la întîlnirea cu reprezentanţii cunoscutului post de radio care a avut loc acum o săptămînă la Colegiul "Noua Europă". Se referea, desigur, la anii de dinainte de 1989, cînd prin casele ţării, la oraş şi la sat, cu sau fără o pernă pe telefon, oamenii ascultau emisiunile transmise de la München pentru a afla adevărul despre societatea în care trăiau. În dimineaţa aceleiaşi zile de 30 noiembrie, la Palatul Cotroceni, preşedintele ţării acordase înalte distincţii cîtorva dintre "vocile clasice" ale "Europei libere", ca şi preşedintelui posturilor "Radio Free Europe/Radio Liberty", dl Thomas Dine. Pentru tinerii care n-au apucat să-l asculte în perioada comunistă, postul de radio mutat între timp la Praga este văzut acum ca "unul printre altele", o sursă alternativă de informaţie, care se prinde clar şi uşor pe unele staţii locale FM. Pentru noi, cei care îl ascultam pe vremuri, ţiuitul aparatului de radio reglat pe unde scurte şi prinzînd emisiunile cînd mai bine, cînd mai prost, făcîndu-ne uneori să pierdem semnalul şi să renunţăm ("azi nu merge, îl bruiază ăştia") va rămîne probabil una dintre cele mai intense amintiri. "Europa liberă" era, într-adevăr, o formă de solidaritate tacită şi un mijloc de "subversiune" la îndemîna tuturor. Avea un efect terapeutic, pentru că ne făcea pur şi simplu viaţa mai suportabilă, şi constituia o formă de discurs substitutiv: acolo se spunea ceea ce noi nu puteam spune decît în gînd. Cine spunea cu glas tare ceva împotriva regimului comunist, săvîrşea un delict de opinie; ceilalţi, care doar ascultau un post de radio considerat de autorităţi "duşmănos", erau şi ei delincvenţi, nişte delincvenţi tăcuţi, care nu spuneau nimic, nu criticau pe nimeni, nu se pronunţau în nici un fel: ascultau o