Dovada atît de spectaculoasă a vulnerabilităţii Statelor Unite a creat în Europa două acţiuni reflexe cu sens contrar: pe de o parte nevoia de solidaritate, de a contribui la efortul comun - militar sau de altă natură - pentru a îngrădi şi limita efectele imprevizibile ale loviturilor date de reţelele teroriste; pe de altă parte reflexul "fiecare pentru sine", concretizat în iniţiative de apărare şi de prevenire specifice. Se poate spune că rezultatul recentelor alegeri din Danemarca este un efect îndepărtat al atacurilor de la New York şi Washington. Desigur, a funcţionat şi dorinţa de a vedea alte feţe după nouă ani de guvernare social-democrată. Dar şi sprijinul popular pentru un program de restrîngere a drepturilor pentru imigranţi şi de transformare a ţării într-un spaţiu mai puţin ospitalier. Spre deosebire de Austria, coaliţia conservatoare va guverna fără dreapta radicală, dar nu va ezita să-i adopte propunerile legislative care i-au asigurat vizibilitatea electorală. Faptul că o ţară cu un trecut democratic aproape ireproşabil, cum este Danemarca, ia un asemenea viraj brusc spre dreapta, este un semnal pentru proiectul Europei unite: calitatea diferită a cărămizilor poate pune sub semnul întrebării soliditatea construcţiei, unde se pregătesc să intre atîţia "străini", oameni de care danezii se apără prin vot. (M. B.)

Comparativ cu lungimea şi amploarea campaniilor electorale din România, Danemarca pare o ţară modestă şi discretă. Nici n-ai spune că te afli în una dintre cele mai bogate ţări de pe continent dacă vezi cu cîtă atenţie şi socoteală se cheltuieşte banul public al contribuabilului danez. Dacă ar fi să te întrebi pe ce resurse naturale se bazează o atît de mare bogăţie produsă de o ţară cu o populaţie de 5,4 milioane de locuitori, cu un relief total plat şi cu o climă care a făcut din Kierkegaard primul filosof existenţialist, ai spune