Plutarh ne povesteşte despre Diogene cum acesta şi-a pus în pericol viaţa, luptîndu-se cu o caracatiţă vie. Planul său era să o mănînce crudă, pentru a scăpa de inconvenientul de a-şi găti următoarea masă. Dincolo de preferinţele culinare discutabile, nu putem să nu sesizăm o anume atitudine exploratorie în faţa vieţii care este proprie cinismului antic. Diogene este un căutător, el experimentează lumea din jurul lui, chiar atunci cînd aceasta implică un pericol pentru sine. La începutul epocii moderne, figura gînditorului rustic suferă un set de mutaţii, dintre care acum ne interesează aceea care ne aduce în prezenţa sălbaticului. Este poate prea puţin cunoscut faptul că primitivul (destul de rar conceput în epocă în maniera "bunului sălbatic", de altfel) preia unele din atributele vehiculate de istoriografia antică. Iată-l pe barbarul prin excelenţă, canibalul: el este, într-o anumită măsură, nu creaţia experienţei nemediate a călătorilor, ci o figură livrescă, o resurecţie a unor teme enunţate încă de Herodot. Filozoful-cîine (aceasta este originea termenului "cinic") este înlocuit de creaturile cu cap de cîine ale Evului Mediu şi Renaşterii, pentru ca apoi rudele lor cu figura mai umană (însă tot antropofage) să fie descoperite în Caraibe. Aceşti caraibi sau indieni din scrierile secolelor XVII-XVIII oferă prin actele sau vorbele lor un exemplu (i)moral. Destule surse ne spun despre ei ceva care marchează o diferenţă esenţială faţă de lumea cinismului grec: nu sînt deloc curioşi. Despuiaţi, leneşi şi cruzi, poligami şi fără proprietate privată, ei îşi adaugă un nou păcat la lista ultragiilor contra naturii: nu ştiu şi nu vor să ştie nimic despre lumea din depărtare. Ignoranţa lor e una fundamentală, un fel de apatie naivă, eventual contaminată de melancolie. Nu este greu să înţelegem ce trezeşte dezaprobarea în acest portret. Curiozitatea este una din