Amînarea intrării României şi Bulgariei în Uniunea Europeană a readus în discuţie europenitatea noastră. Sau non-europenitatea. Chiar Mircea Iorgulescu, care nu poate fi bănuit de naţionalism gratuit, cataloga drept clişeu, semn al gîndirii unice, ideea cum că România şi Bulgaria nu s-ar afla în Europa decît geografic. Mircea Iorgulescu inventează cuvîntul "euro-om", prelungire a omului nou. Evidenta exagerare arată o oarecare iritare faţă de cei care fraternizează cu birocraţii de la Bruxelles şi cu rigidele lor criterii de aderare. Înainte de a intra într-o frumoasă dispută intelectuală, ar trebui să vedem ce înţelegem prin europenitate. Să fie vorba despre adecvarea elitei intelectuale la dezbaterile ideologice din lume? Din păcate nu acesta este criteriul integrării. Intelectualii români, europeni sau nu, fantazează deseori pe ideea "României profunde". Din cînd în cînd, ea este revelată unui scriitor, datorită evident originii sale din popor. Dar nu despre aceste multiple Românii profunde vreau să vorbesc, ci despre ţara din statistici. Seci, goale de metaforă şi de spirit, statisticile sînt singurele instrumente valabile de apreciere a europenităţii românilor. Se poate spune că avem o cultură europeană prin rădăcinile şi esenţele sale. Probabil că aşa este. Dar ceea ce numeşte Mircea Iorgulescu clişee ale birocraţiei de la Bruxelles sînt mai degrabă standarde, care standarde presupun criterii de performanţă. Din nou din păcate, cultura nu suportă indici de performanţă cantitativi; sau ar suporta, dar ar fi păcat de ea. Aşa că pentru a discuta despre europenitatea României trebuie să ne întoarcem la statistici. Dacă non-europenitatea României şi Bulgariei este doar un clişeu, o imagine care se menţine în virtutea inerţiei istorice, atunci cifrele ar trebui să ne arate aproape de ţările de la Vişegrad (veşnicul şi frustrantul exemplu pozitiv). Pentru a fac