Cîteva texte, apărute în ultimele săptămîni în acest colţ de pagină, au iritat. În esenţă, multora dintre lectorii mei le-a displăcut ceea ce ei au numit "tonul apologetic" cu care am vorbit despre Statele Unite ale Americii. De asemenea, a displăcut felul nedilematic, sentenţios, aproape propagandistic în care am vorbit despre terorism şi despre războiul Occidentului împotriva barbariei fundamentaliste. Cred că e bine să explic de ce am această atitudine, nu înainte, însă, de a face două precizări. Prima este aceea că nu am pierdut deloc spiritul dilematic, că nu l-am trădat şi că îmi este la fel de drag cum mi-a fost întotdeauna. Mă revendic, în continuare, de la spiritul acestei reviste, aşa cum programatic l-a descris fondatorul nostru, în martie 1993, într-un text memorabil, intitulat Omul fără dileme. A doua este aceea că tonul meu apăsat nu are nimic, dar absolut nimic de-a face cu poliţia. Dilema şi autorul acestei rubrici sînt atît de departe de ideea de poliţie pe cît de departe au fost SUA de URSS. Afirmaţiile că Dilema este sau e pe cale să devină uzurpatoarea gîndirii libere în România (cum? cînd? cu ce mijloace?) şi că aici s-ar pregăti vreun nou canon, obligatoriu pentru toate celelalte publicaţii, stupefiază pe oricine a urmărit, cît de cît, această revistă. Dacă cineva crede că Dilema este noul jandarm ideologic al presei româneşti, atunci ori ne citeşte şi nu înţelege nimic, ori ne citeşte cu rea-credinţă, ori nu ne citeşte deloc. Pro-americanismul meu* este expresia unei profunde convingeri politice, exacerbată de evenimentele de după 11 septembrie şi a unui sentiment de îngrijorare pentru ţara mea. Pe de o parte, cred sincer, alături de toţi cititorii Dilemei , în virtuţile democraţiei occidentale şi mai cred că viitorul României stă în capitalismul timpului nostru. Pe de altă parte, mi-e teamă că în vremurile acestea nesigure, dintr-un mo