Realismul societăţii româneşti de azi, formala succesiune a politicienilor, regresiunea nivelului de trai şi declinul culturii imprimă, atît tinerilor cît şi bătrînilor, o senzaţie socială acută, o dorinţă de revenire într-un trecut fals idilizat. De la celebra Eugenie, biscuitul liceenilor (cu cremă), mîncat în pauze pe coridoarele şcolilor, la "pe atunci se trăia mai bine", drumul proustian, al reîntoarcerii românilor în timp, parcurge mai multe etape, percepute subiectiv şi hiperbolizate de cele mai multe ori. Alexei îmi povesteşte de ţigările Carpaţi care i-au deschis drumul de fumător. Nu îşi mai cumpără (acum fumează Winston Lights), dar mai ia cîte una, cînd i se oferă, iar senzaţia (pe care n-ar egala-o nimic) de atunci, din spatele liceului, îi revine odată cu primele fumuri. Frica, dar şi entuziasmul cu care se ascundea de profi, a dispărut din liceele bucureştene de azi, cînd problema fumatului a fost înlocuită de cea a drogurilor. Era mai bine pe atunci, copiii erau mai copii. Aceeaşi părere o are şi prietena lui, care, de cîte ori trece pe lîngă liceul adolescenţei de demult, îşi aminteşte de aerele ei de vedetă, de cochetăria unui ruj sau a unui creion de ochi. Pe lîngă majoritatea liceenelor de azi, ar fi părut însă o tocilară. Iar pe vremea ei se învăţa, nene, nu cum se face azi, cînd ai de toate şi rămîi cu nimic. Problema muncii îmi e pusă în vedere şi de vecina mea. Păi cînd vede cum stau muncitorii din faţa blocului şi şanţurile veşnice, (de astă vară), îşi aminteşte cum se muncea "pe atunci". Personal mă îndoiesc de schimbarea stării de "stat", dar nu zic nimic şi îmi continuu incursiunea în senzaţiile pe care socialul le trezeşte inventivilor turişti în trecut. Aflu altele, asemenea senzaţiei "că pe atunci se muncea abitir". Senzaţia că tot "pe atunci" se construiau locuinţe pentru oameni, sau că, ieşit de pe băncile facultăţii (pe atu