Nu există nici o îndoială că cinismul despre care vorbim astăzi - într-un sens aşa-zis "curent" - este total diferit de cinismul pe carte istoricii filozofiei îl cunosc bine ca fiind o şcoală de gîndire importantă, a cărei influenţă a durat aproape o mie de ani, din secolul V î.C. pînă în secolul V d.C., şi în legătură cu care a apărut recent o foarte bună antologie de texte în Livre de poche (Les Cyniques grecs, Fragments et témoignages). Aşa cum arăta Michel Foucault într-un curs la Collège de France, acest cinism antic are particularitatea că a fost puţin productiv în planul scriiturii. Nu prea există scrieri ale cinicilor. În schimb, sînt cunoscute foarte bine viaţa cinicilor, personalitatea, actele şi cuvintele lor de duh, anecdotele ai căror eroi au fost. Căci una din primele caracteristici ale cinicilor a fost să privilegieze cuvîntul în dauna scrierii, actul în dauna discursului, angajamentul existenţial în dauna teoriei, exemplul practic mai curînd decît modelul teoretic. Aceste acte şi aceste cuvinte, aceste cuvinte care sînt totodată acte, le-au asigurat posteritatea. Cine nu cunoaşte de pildă, fără să ştie neapărat că este vorba despre figura tutelară a "cinicilor", personajul lui Diogene şi cîteva din faimoasele sale vorbe de duh: îi spune lui Alexandru Macedon, care îi făcea umbră, "dă-te la o parte din soarele meu"; se plimbă ziua-n amiaza mare cu un opaiţ aprins, zicînd: "caut un om". Aceste anecdote fac parte din patrimoniul filozofic al omenirii şi sînt folosite ca nişte citate. Dar ele mai au şi o valoare emblematică şi eficacitatea unor fabule. Nu contează atît cuvîntul spus de Antisthene, de Diogene, Crates şi alţii, cît mica scenă care îl conţine şi care îl pune în valoare sau în lumină. Vorba lui Diogene are mai puţină importanţă decît faptul că a spus-o, şi că a spus-o într-o situaţie anume. Se mai povesteşte că se masturba în piaţa pub