Gîlceavă

în pragul unei uşi închise

Tratatul de la Varşovia şi CAER erau organizaţii transnaţionale cărora, aparţinîndu-le formal, România vechiului regim refuza practic să li se integreze. NATO şi Uniunea Europeană sînt organizaţii transnaţionale în care România tranziţiei se zbate să se integreze, fără a fi însă acceptată. Sloganul suprem al României prerevoluţionare: "neamestecul în treburile interne", menit să o protejeze împotriva Moscovei, a sfîrşit prin a o precipita într-o izolare internaţională totală. Deşi lipsit de rimă, sloganul suprem al perioadei tranziţionale este de fapt "integrarea salvează România". Subtextul: îndată ce ne vom integra în Occident toate ne vor merge aşa cum le merg lor. La fel ca odinioară propriul ei refuz de a se lăsa integrată, şi acum, refuzul organizaţiilor solicitate de a şi-o integra plasează România tot pe orbita izolării internaţionale. Nu toţi membrii birocraţiei de la Bruxelles răspund Bucureştiului la fel de reticent. De vină nu este sensibilitatea inegală cu care diverse cancelarii apusene privesc intoleranţa autorităţilor dîmboviţene faţă de homosexuali ori faţă de comerţul cu copii, de vină sînt relaţiile dintre cancelariile în chestiune. Astfel, datorită coordonatelor geo-politice, istorice şi economice, Germania doreşte o extindere

care să îi consolideze poziţia în cadrul Uniunii, obiectiv considerat cu explicabilă aprehensiune de Paris şi Londra. Aici preferinţele înclină spre o extindere globală: integrarea simultană a tuturor candidaţilor, dintre care unii, în opinia Berlinului, ar face bine să mai aştepte. Aceşti unii ar fi România şi Bulgaria. Eventualitatea extinderii globale nu provoacă însă disensiuni numai între membrii UE, ci şi între cei care de-abia rîvnesc să dobîndească acest invidiat titlu. Ideea de a-şi obţine integrarea odată cu România şi Bulgaria stîrneşte proteste de amplă