Cînd Platon numeşte omul un biped fără pene (2PD-PN), el nu caută prin aceasta să ofere o definiţie, combinînd genul proxim cu diferenţa specifică. Imaginea sa (representamen-ul) trimite la un interpretant constituit, pe de o parte, din conştiinţa întristată a fragilităţii şi, pe de altă parte, din nostalgia după fiinţa perfectă a androginului, descrisă chiar de el în Banchetul. Omul dinaintea scindării era o entitate rotundă, nu numai ca formă, ci şi în sensul completitudinii şi autosuficienţei, cu patru braţe, patru picioare şi două sexe. Intervenţia brutală a lui Zeus l-a lăsat mutilat, frustrat şi măcinat de pulsiunea regăsirii de sine prin complementaritate. Bipedul fără pene este o fiinţă precară şi roasă de dorinţă. Diogene din Sinope, primul cinic, ia însă ad litteram metafora lui Platon. Apărînd, probabil nechemat, la o reuniune de distinşi intelectuali, el aduce cu sine un cocoş jumulit, pe care-l prezintă, în deriziune, cu cuvintele: "Iată omul lui Platon!". Filosofii, ignorîndu-i impertinenţa, i-au apreciat logica. Luînd, cu naivitate, reprezentarea drept definiţie, ei au găsit de cuviinţă să o completeze: biped fără pene, în regulă, dar cu unghiile late. Diogene se comportă dezinvolt nu numai cu interlocutorii, ci şi cu semiotica lui Peirce. Ignorînd interpretantul, cu toată încărcătura lui culturală, el ia în seamă doar relaţia dintre aspectul sensibil al semnului (representamen-ul, respectiv imaginea bipedului jumulit) şi referentul său, adică omul. Aruncînd ostentativ cocoşul în arena dezbaterii, reduce bogăţia semnificantă a semnului, reducîndu-l la un simplu indice. Procedeul reducţionist este inerent cinismului şi tinde spre caricaturizare. Îl vor folosi, în urma lui, mulţi filosofi care au şocat lumea, unii încercînd s-o explice, alţii s-o schimbe. Peter Sloterdijk, în "Critica raţiunii cinice" (Editura Polirom, 2000), arată cum psihanaliza