După unii comentatori, cinismul ar fi murit o dată cu cele două turnuri WTC din New York, la data de 11 septembrie 2001. A se înţelege, cinismul ca strategie mediatică, sau ca lingua franca a unui anumit tip de jurnalism: este teza lansată de o recentă emisiune "Arrêt sur images", care dezbătea impactul tragediei americane asupra mass-media locale - şi, în particular, a televiziunilor. Tonul s-a schimbat, după 11 septembrie; ceea ce era posibil, ceea ce era admisibil, pînă la această dată, a devenit pasibil de sancţiuni (este cazul lui Bill Maher, vedetă a televiziunii de peste Ocean). Aşa să fie. Dar poate că nu este prea devreme să ne întrebăm: ce s-a întîmplat, totuşi, cu cinismele?... Este o întrebare cinică, fireşte; este - nu mai puţin - o întrebare legitimă. Atunci cînd vorbim despre "cinism", e bine să ştim că există, de fapt, nu unul, ci mai multe (cinisme). Există cinismul antic, cu care cel actual nu are, se pare, prea multe în comun* - este teza multor articole ale acestui număr. Există, apoi, cinismul politic, religios, clerical, militar, capitalist, etic - pe care Michel Onfray le include, meticulos, în categoria "cinismului vulgar"**. Există, în fine, cinismul "simpatic" şi cel "antipatic",
sau "corect" şi "incorect" - vezi dialogul celor doi cinici din pag. 11... Ar mai fi ceva de adăugat la - deja - lunga listă de cinisme amintite? Acest lucru: că Cinismul (în sens generic) e poate singura atitudine de o inocenţă absolut transparentă în lumea relativ ipocrită pe care o cunoaştem. Că el se bazează pe constatarea, mereu verificabilă, că Bunătatea este o noţiune ce se bucură de o prea bună reputaţie***. Şi că el, cinismul, este un răspuns punctual, dar energic, la tot ce e "de-la-sine-înţeles" - ceea ce înseamnă că implică o valorizare în funcţie de context. Sper ca numărul de faţă să fi oferit cîteva din aceste contexte .
_______
