Ioan CONSTANTINESCU

Anotimpul haijinilor

Eseuri de literatura comparata, Editura Universitas XXI, 2001, 266 p., f.p.

Anotimpul haijinilor de Ioan Constantinescu este, in buna parte, cu exceptia citorva cronici literare din ultima sectiune, ceea ce precizeaza subtitlul: o carte continind „eseuri de literatura comparata“, scrise, probabil, cu diverse prilejuri si adunate aici sub un titlu unificator, clarificat, si el, in Precuvintare. De altfel, autorul hermeneut este un adept al viziunii unificatoare, lucru vizibil nu numai in analiza aplicata din eseuri, dar si in stradania de a atribui o coerenta (post factum…) ansamblului de texte din volum: „Dificultatea de a gasi si de a impune unei carti de eseuri un principiu de unitate este veche si cunoscuta. Coeziunea ei nu poate veni din afara, de exmplu: din intentia („metoda“) pe care si-o propune, la lectura textelor, interpretul. «Coagularea» despre care vorbim se poate produce doar dinlauntru si din felul in care/si cum se concretizeaza tensiunea mereu existenta intre substanta [s.a.] (in sens hegelian) a poeziei si rezolvarile ei in planul expresiei“ (Cuvint de incheiere). Ioan Constantinescu noteaza „formularea“ lui Hegel despre adevaratele opere de arta, adica despre cele al caror „continut“ si „forma“ sint identice [s.a.], fara a neglija, pare-se, contra-partea ei: „In acelasi timp, era constientizata, in acea epoca, tot mai acut, in cazul marilor autori, o ruptura de adincime si de durata, in chiar interiorul operei, care corespunde unei dislocari fara precedent a omului din universul sau, separatiei fata de natura si fata de Dumnezeu“ (ibidem).

Acest efort de punere in perspectiva, de constiinta istorica, a afirmatiilor, ca si a propriilor optiuni hermeneutice, este unul din meritele cartii. In acest context, o intrebare inevitabila, desi neformulata direct, se afla in spate