A fost pentru a doua oara, din 1998, cind mi s-a cerut sa asigur preselectia pentru DaKINO. Am facut-o, cot la cot cu colega mea Doina Bunescu si trebuie sa spun ca lucrurile au mers ca unse. Am vazut, fiecare dintre noi, toate, dar absolut toate filmele (scurtele si documentarele, peste 250 de bucati), dupa care, la final, ne-am confruntat „da“-urile, „nu“-urile si „poate“-urile. Cu foarte mici exceptii (unele fericite, altele mai putin), am avut mina libera. Am privilegiat filmele a caror durata a fost de bun-simt (rare au fost cazurile in care au „sarit“ peste 20 de minute), precum si cele fara dialoguri. Am fost, amindoi, foarte aspri in verdicte (staff-ul festivalului ne-a „somat“ sa nu alegem decit ce e mai bun, o data pentru ca festivalul urma sa tina mai putin decit de obicei si, a doua oara, pentru ca selectia de anul trecut fusese, se pare, discutabila), mai ales cu filmele romanesti si frantuzesti (cele mai numeroase), in care am taiat ca-n carne vie. Am fost insa ceva mai indulgenti cu restul nationalitatilor (spanioli, austrieci, italieni, britanici, turci etc...), tocmai pentru a da acoperire titulaturii de „festival international“, si nu franco-roman. E o hiba care pe viitor se cere remediata. Cu riscul de a ajunge la 500 de titluri in preselectie... (M.C.)
Citiva ani la rind, am criticat festivalul DaKINO in mod sistematic, fara patos, dar si fara mila... Ce-i reprosam? Ca este prost organizat, ca filmele (scurtmetrajele) nu sint decit un pretext pentru mondenitati stridente, ca este prea mediatizat pentru cit e de slab etc. etc. Pozitia mea necomplezenta n-a ramas nesanctionata: un articol abject semnat de Ioan Grosan in Ziua, in decembrie ’96, mi-a reamintit ca traiam, totusi, in Romania, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea si-n care a face opinie separata e un delict de presa.
Cum i s-a intimplat si Eugeniei
