Aproape ca nici nu s-a aflat, aproape ca nici nu s-a observat: cu o luna in urma, pe 7 noiembrie, Mihai Sora a implinit incredibila virsta de 85 de ani.
Incredibila – pentru ca tacutul filozof parea sa nu imbatrineasca defel, fixat undeva intre 60 si 70 de ani. Asa l-am cunoscut, prin 1980, 1980 si ceva, la Cenaclul de Luni, pe care incepuse sa-l frecventeze, cot la cot cu noi, „junii furiosi“ ai postmodernitatii pe-atunci incipiente: sexagenar sprinten, sportiv, calm, relaxat, inca in plina putere. Revazindu-l periodic, l-am gasit intotdeauna neschimbat. Incit, aflind vestea, am sentimentul unui paradox: un sexagenar a implinit 85 de ani!
E greu – sau mi se pare mie aproape imposibil – sa fii si totodata sa arati ca un filozof. Ca si „meseria“ de poet, cea de ginditor nu poate fi asumata social decit riscind mortal caderea in ridicol. Vremurile mai recente au rezolvat problema prin recistigarea contextelor concrete ale versului si ale reflectiei, reinserate in cotidian, in social, in existenta comunitara, fiintele reveriei (daca mi se accepta metafora) nemaiparind desprinse de pamint si plutitoare printre stele, ci facind din ce in ce mai firesc figuri de insi normali, specializati in domenii care nu mai sint interzise profanilor, ci – dimpotriva – incearca sa se deschida catre ei. In comunismul tirziu al anilor ’80, care continua sa opereze la noi cu marile mituri ale inspiratiei, facindu-i – de pilda – pe poetii-vedeta ai perioadei sa-si recite versurile sacadat si gifiit, ca-n transa, ridicolul era inca de fata. Fiind si aratind ca un filozof, domnul Sora reusea sa i se sustraga. Nu cadea pe ginduri ca un „posedat“, nu perora abstractii, nu te obliga sa constati ca „vedea idei“. Daca era putintel altfel decit restul cetatenilor din jur, asta se datora faptului ca tacea mult mai mult. Introvertit, parea mai degraba un observator decit un specula
