Sensibilitatea noastră la istorie nu e ceva nou. împărtăşim, din acest punct de vedere, năravurile mai tuturor popoarelor tinere. Poţi să-i spui românului absolut orice despre cât e de prost şi de ticălos şi nu vei obţine din partea lui decât un zâmbet condescendent. Dar cum începi să-i vorbeşti de istorie - inclusiv istoria recentă - e gata să te sfâşie. (Din acest motiv, şi nu din excesivă dragoste filială, cea mai grea înjurătură la români e înjurătura de mamă: pentru că anulezi, prin blestem, nu doar originea propriu-zisă, ci şi originea metafizic-istorică).
De fiecare dată când comit imprudenţa de-a atinge unul sau altul din momentele istoriei naţionale ştiu că mă aşteaptă o lungă listă de insinuări, ameninţări şi chiar sudalme neaoşe. Iar dacă trec din domeniul faptului istoric în cel al personajelor istorice, pot fi sigur că sunt bun de linşat. Nu cumva să spui o vorbă mai aspră despre Mihai Viteazul, Avram Iancu ori Antonescu pentru că sigur vei fi calificat drept trădător de ţară. Nici măcar de Ţepeş nu te poţi atinge, pentru că şi el reprezintă, nu-i aşa, o anumită latură a curajului nostru naţionale. Oricât aş răsfoi manualele de istorie, înafara atacului nocturn împotriva turcilor, pe care i-a măcelărit în somn, alte isprăvi ale lui proto-Dracula nu ţin minte să fi descoperit în analele curajului strămoşesc.
M-am resemnat, mai ales că în ultima vreme acuzaţiile de "trădare" au trecut în planul al doilea. Un domn doctor (în istorie?) îmi scrie negru pe alb: "Aprecierile făcute de dumneata asupra lui Mihai Viteazul ş...ţ sunt de acelaşi tip ca ale lui Roller în sinistrul său manual de istorie, pe care cred că nu l-ai mai apucat. Cred că o astfel de concepţie asupra istoriei românilor nu poate să aparţină decât unui minoritar: evreu, maghiar sau ţigan". Foarte, foarte interesant. Mă întreb, totuşi, de ce doar "evreu, maghiar sau ţigan"? De
