Noua carte a lui H.-R. Patapievici, Omul recent, este o bombă aruncată în mijlocul ipocritei lumi intelectuale de azi. Ne aflăm în secunda care precede explozia. După ce va începe vacarmul contestărilor şi proceselor de intenţie, nici o discuţie nu va mai fi cu adevărat posibilă. Ce anume se va întâmpla până la urmă cu cartea este greu de prevăzut: va fi glorificată (mai puţin probabil) sau considerată o erezie. Putem fi siguri, în schimb, că sintagma "omul recent" (pamflet concis, de numai două cuvinte, la adresa idealului umanist din vremea noastră) va face carieră, atât în România, cât şi în străinătate.
Cine este H.-R. Patapievici? Este un filosof de serviciu, ca şi Gabriel Liiceanu. El are un număr de telefon la care răspunde şi ziua, şi noaptea, ori de câte ori societatea românească îl caută ca să-i ceară un sfat. Este adevărat, societatea românească nu îl caută niciodată. Dar H.-R. Patapievici răspunde conştiincios la toate întrebările posibile, din dorinţa de a se face util.
Din nefericire, H.-R. Patapievici nu este şi un filosof popular (în genul lui Herbert Marcuse) şi de aceea instrucţiunile sale privind modul de întrebuinţare a vieţii nu se bucură de o largă audienţă. El are o gândire clară, dar recurge la prea multe neologisme când îşi construieşte frazele şi, în plus, face trimiteri la prea multe cărţi greu de găsit (sau greu de citit).
Este regretabil că se întâmplă aşa, întrucât aserţiunile sale din Omul recent, departe de a se adresa doar experţilor în lecturi dificile, prezintă interes pentru toţi oamenii care vor să ştie în ce direcţie îi duce fluxul existenţei colective. Direcţia - după cum demonstrează cu un patetism de om superior, ceea ce înseamnă un patetism transformat în clarviziune tragică, H.-R. Patapievici - este greşită. De fapt nici nu mai este direcţie, ci o scurgere turbulentă printr-un "timp-pâlnie" spre "in
