Deja de cîţiva ani buni, editura ieşeană Polirom scoate o colecţie, Plural Clasic, dedicată ediţiilor româneşti din scriitori latini şi creştini, de la Cicero la Seneca şi Thomas de Aquino. Unele sînt texte bilingve - De fato şi De divinatione ale lui Cicero, de exemplu, şi, spre deosebire de alte edituri care publică astfel de texte (cum e Teora), e vorba despre traduceri noi, nu de reluări ale variantelor mai vechi, datorate unor personalităţi ale filologiei clasice.

Ultima apariţie în colecţia Polirom este primul volum al enciclopediei lui Plinius Maior, Naturalis historia, în traducerea lui Tudor Dinu şi a Ioanei Costa de la Universitatea din Bucureşti. Deşi nu s-a bucurat de o atenţie zgomotoasă, publicarea acestei cărţi e în sine un mare eveniment - la fel ca, nu cu multă vreme în urmă, traducerile din Homer şi Vergiliu ale profesorului Sluşanschi.

Pe de o parte, e vorba despre un proiect de amploare - ediţia în română va avea în final şase volume - , fiind astfel încă un punct marcat în procesul de renaştere a studiilor clasice (Catedra bucureşteană de Limbi Clasice şi Institutul de Teologie Romano-Catolică sînt printre ultimele bastioane ale acestei �bătălii").

Pe de altă parte, traducerea, în sfîrşit, a lucrării lui Pliniu cel Bătrîn îi prilejuieşte cititorului întîlnirea cu o carte extrem de importantă pentru înţelegerea lumii antice. E interesant de observat că în memoria modernităţii Pliniu a rămas prin două ipostaze - ca împătimitul om de ştiinţă mort la Pompei în celebra erupţie a Vezuviului, şi ca unchi şi tată adoptiv al celuilalt Pliniu, cel Tînăr, corespondentul lui Tacit şi al împăratului Traian. Pentru latinitatea tîrzie însă, şi apoi pentru Evul Mediu, Naturalis historia era o operă fundamentală - ceea ce explică faptul că un text de asemenea dimensiuni s-a putut păstra (aproape) integral, în timp ce alte scrieri