Tudor Vianu a trecut prin mari necazuri între 1941-1944 datorită originii sale iudaice. E adevărat că părinţii săi (Weinberg), tatăl medic, s-au convertit la religia creştin ortodoxă cu trei ani înainte de naşterea fiului lor Tudor. În aparenţă totul pleda, în materie de legislaţie discriminatorie rasială, în favoarea sa, chiar după asprele legiuiri rasiale de la Nürnberg (1935), aplicate, la noi, în 1940, de guvernul Gigurtu. Se cereau, mai ales pentru un universitar, sumedenie de acte probatorii. Toate erau în favoarea lui Vianu şi, totuşi, în timpul statului naţional-legionar o comisie de revizuire a învăţământului superior tot făcea investigaţii şi rectorul universităţii, prof. P.P. Panaitescu a recomandat ca Vianu să fie păstrat în universitate, dar să fie lipsit de contactul cu tineretul universitar, chip de a spune să nu fie lăsat la catedră. De la sfîrşitul lui ianuarie 1941, căzînd legionarii de la putere, situaţia lui Vianu părea salvată. Dar nu era. Sechele ale "dosarului" său încărcat se menţinuseră şi, deşi protectorul său, Ion Petrovici, ajunsese, în decembrie 1941, ministru al Culturii Naţionale sub guvernul Antonescu, situaţia sa nu se ameliorase. Şi el avea isprăvit manuscrisul lucrării sale Arta prozatorilor români. Nimic n-ar fi fost mai simplu, înainte, să-şi găsească editor. Acum, din nefericire, nu găsea. Bunul său coleg şi prieten N. Bagdasar, directorul Editurii Casa Şcoalelor îl implora ca nu cumva să-i lase manuscrisul pentru că îi era teamă să rişte publicarea. Mai ales că lui Vianu i se refuza, încă din 1939, titularizarea ca profesor continuînd să rămînă (din 1927) conferenţiar. Nici Petrovici nu considera că Arta prozatorilor poate să apară la Editura Casa Şcoalelor. Şi, atunci, pentru a salva, totuşi, manuscrisul, se inventează, ad-hoc, o editură ("Editura Contemporană") unde cartea apare în 1942, nu fără ca autorul să nu-ş