Spuneam în numărul trecut al revistei noastre că ediţia 2001 a Festivalului naţional de teatru I.L. Caragiale a suportat multiple disfuncţii, pe mai multe paliere. Oferta de spectacole selecţionate oficial a inclus prea multe producţii mediocre, nu s-a operat cu criterii, pare să fi contat mai mult cantitatea, decît calitatea, prea multe trupe au avut onoarea să facă parte din selecţie, şi să fie distinse astfel, deşi, evident, nu meritau, s-au făcut eforturi mari, financiare de a aduce atîţia oameni la Bucureşti, deşi nu aveau mai nimic de arătat, artiştii au jucat fără primă de participare, multe figuri importante ale lumii teatrale şi culturale au fost omise de pe lista invitaţilor, publicul venit ca la un eveniment major a părăsit sălile ca niciodată în ultimele ediţii, Primăria, unul dintre cei trei parteneri în organizare, s-a retras în buza începerii festivalului şi n-am auzit nici-o explicaţie oficială a acestui gest. Cu alte cuvinte, cam mult zgomot pentru prea puţin, cam prea mulţi oameni implicaţi şi prea puţină eficienţă, prea multe direcţii neplecate dintr-aceeaşi idee, generoasă, ci dezvoltate secundar sau paralel. Nu vreau să spun că cineva a dorit şi a urmărit acest lucru. Ar fi nedrept şi, probabil, departe de adevăr. Dar orgoliile şi vanităţiile de tot felul s-au înfruntat în mod diferit punînd în paranteză chiar scopul şi tema festivalului: TEATRUL. E de ajuns să deschizi uşa mai mult decît e cazul şi atunci intrarea devine accesibilă, deodată, unui număr mare de spectacole care se învîrtesc în zona mediocrităţii şi care se cheamă unele pe altele, prin nivelul artisitc apropiat. Dacă ai ales unul singur din această categorie, ar fi aproape un non-sens să nu optezi şi pentru celelalte, egalele lui. Cred că acest tip de cedare a funcţionat în alegerea spectacolelor. Deoarece numărul montărilor care menţin dezbaterile şi polemicile în jurul valo