Gravitatea unui experiment pur scriptic, abis în care e pusă umanitatea curentă, în care dispare ,,inima" (experimentez viaţa şi neviaţa fără de inimă/ acum de pildă stau aşa fără inimă stau în şezut cu pieptul îmbuibat cu un mănunchi de vată" - viaţa şi neviaţa fără de inimă), e înlocuită frecvent de humorul negru, reţetă agreabilă de mediere între lumea gratuităţii şi cea aievea. Cu observaţia că asociaţiile şocante vădesc un fond de fragilitate şi duioşie, că rostul lor este mai curînd cel de a-şi semnala reversul. ,,Nu sînt ce par a fi" ne comunică bardul, subtextual. Fiinţă sensibilă, capabilă de umilitate (fanfaronada d-sale e prea ţipătoare spre a putea fi luată în serios, ca o prestaţie a unui clovn roşu!), vibrînd aidoma unei harfe coliene la cele mai mici adieri ale mediului moral, Nicolae Ţone se ia subţire în derîdere, cu o pudoare de sentimental disimulat printr-o afectare cinică: ,,nu incendiez întunericul pentru că nu am răbdare să o fac în sîngele lui negru mă culc ca-ntr-un culcuş din flori albăstrii de cucută/ ca-ntr-o plapumă fără stăpîn fără prieten ca-ntr-o fîntînă încă nesăpată/ picioarelor mele le spun rugăciuni păgîne le pun înainte foarte flămînd fiind să pască întîmplări sălbatice cu munţi şi păduri îndepărtate poate chiar de neatins/ apoi mă-mbrac încet încet ca un nabab cu insolitul meu costum din stofă de ţărînă pură sticloasă inconfundabilă cu guler cu manşete cu buzunare cu căptuşeală de iarbă tînără zglobie frunzoasă/ pornesc la-ntîmpalre pe străzi prin cartiere sărace prin parcuri obscure prin care doar paraliticii dorm cu bezna impenetrabilă-n braţe/ îmi imaginez că sînt bun şi generos ca iisus sînt ei bine un iisus cu haine umile de iarbă care călătoreşte într-o realitate/ irealitate fără hotare/ şi fac gesturi divine însănătoşesc paraliticii îi spăl de bube şi de beznă-n cerul gurii în urechi în inimă în maţe în adîncul ochil