Dacă observaţia că o generaţie creatoare acoperă cam treizeci de ani, atunci o radiografie a picturii româneşti în ansamblul său, dar şi a fiecărui artist în parte, pe acest modul, cu intenţia declarată de a identifica mutaţiile de interes estetic şi redistribuirea accentelor filosofico-doctrinare, ar putea scoate în evidenţă aspecte extrem de interesante. Pe lîngă datele sale ereditare, pe lîngă acea ,,presiune originară" a dublei tentaţii Orient-Occident, pictura de şevalet din România a suportat şi succesive ,,presiuni de context", acele intervenţii brutale născute din convulsiile istoriei mici şi din bovarismele pseudoteologale de natură ideologică şi politică. Generaţii la rînd, începînd cu acelea interbelice şi sfîrşind cu cele născute în deceniile 6-7, şi-au tot modificat percepţiile şi retorica în funcţie de agresivitatea sau de toleranţa cenzurii, de formele pe care le-a îmbrăcat intervenţia directă a comenzii politice în dinamica şi în metabolismul creaţiei. Aşadar, pe lîngă interogaţia de ordin metafizic, pe lîngă indecizia abisală între corporalitatea formei artistice şi puterea de seducţie a idealităţii, a spiritului acorporal şi pur, artistul român a fost constrîns să facă faţă şi unei alt fel de indecizii: între a picta la comanda unor agenţi ai terorii politice sau a refuza colaborarea cu riscul identificării ca duşman, al interdicţiei şi al exilului din viaţa publică pînă la limita morţii civile. Dacă luăm, în consecinţă, ca reper al dinamicii creaţiei, fie ea la nivelul întregului fenomen, fie la nivel individual, intervalul 1934 - 1964, atunci această ,,dinamică" este una negativă, entropică, un simplu sinonim al alienării estetice şi al disoluţiei morale. Artişti importanţi din perioada interbelică, pe care instaurarea regimului comunist i-a surprins în plină activitate şi în deplină forţă creatoare, printre care mulţi insurgenţi din cel de-