În condiţii normale, cartea lui Caius Dobrescu Inamicul impersonal ar stîrni discuţii adevărate, polemici, răspunsuri, atitudini. Poate chiar gesturi. "Dar noi sîntem relativ departe de o asemenea stare dinamică şi productivă, fiincă utopia culturii ca Arcadie, în care spiritele frumoase se alătură pentru a cînta imnuri de slavă serveşte la o anchilozare incredibilă a instituţiilor culturale." Că aşa stau lucrurile e evident, cele cîteva insule de libertate, cîteva reviste şi o mînă de oameni nu pot covîrşi în România de azi vocile declamatorilor de televiziune. Care declamatori, am aflat din interviul de la sfîrşitul volumului, apărut cu ceva timp în urmă în Observator cultural, s-au distrat într-o emisiune maimuţărind versuri din volumul lui Caius Dobrescu, Deadevă, din 1998. Nici eu n-am văzut emisiunea, ca şi autorul, dar mi-l imaginez pe iubitorul de folk Tucă şi pe istoricul literar Cristoiu citind stupefiaţi poantele lingvistice ale poetului şi oripilîndu-se de lipsa de înălţime orfică a unor atare blasfemii poetice. Că acolo era altceva decît chiuvetă scris cu "q" şi că suprafaţa agreabilă şi comică a versurilor ar fi trebuit să dea de gîndit asupra a ce şi cum ar trebui să fie o literatură vie, prietenoasă şi accesibilă, asta e deja o discuţie căreia îi lipseşte deocamdată spaţiul de emisie televizată. Dar cine ştie... poate vreun producător luminat va citi cartea de acum a lui Caius Dobrescu şi se va gîndi o clipă ce extraordinar purtător de discuţii adevărate ar fi autorul în cauză.

Pentru că efectiv asta e impresia cu care rămîi după ce parcurgi eseurile din ultimii ani ale lui Caius Dobrescu: realitatea românescă recentă e interesantă într-un fel de care aproape uitasem, e atît de interesantă încît pentru a o discuta aşa cum face Caius Dobrescu merită să rămîi în România. Cum reuşeşte? în primul rînd trebuie spus ce se spune îndeobşte, numai