Bibliopolis

Lui Z. Ornea, prea tîrziu

2 decembrie, prima duminică de Advent. Descopăr în biblioteca colegiului cîteva reproduceri care au ca personaj principal cartea. Visez pe marginea lor.

Iată raiul. Fiind vorba doar de o grădiniţă, e mare înghesuială între zidurile crenelate, ca de cetate medievală. Patru femei, doi bărbaţi - să fie oare interpretabil acest raport? - un copil, un înger cu capul în palmă, gînditor şi melancolic ca un poet romantic, douăsprezece pasări, doi pomi, unul plin de cireşe, nenumărate flori, irişi, crini, lăcrămioare, o maimuţă mică şi negră ca un drac şi un animal greu de identificat, ceva între melc uriaş şi dinozaur pitic. Culori tari, încadrate de întunericul de dincolo de zidurile raiului. Acolo, afară, e noapte, aici e o lumină care vine parcă din pămînt. Cu siguranţă se aud cîntece şi foşnete, se simt arome minunate. Doar oamenii tac: poate că au uitat toate limbile. Una dintre femei, cu coroană pe fruntea boltită, ţine în poală o carte mare, cu coperţi roşii. Lîngă ea, o masă, cu nişte fructe şi un pocal. Cititoarea e singura care zîmbeşte cu adevărat. Totdeauna m-am întrebat dacă raiul are nevoie de cărţi. îţi vine să intri în tablou şi să-i iei tomul din mînă (ca-ntr-un poem de Şerban Foarţă) ca să vezi ce citeşte. Nu cred că o carte sfîntă, ci mai degrabă un roman în versuri. (Maestrul necunoscut din Frankfurt, circa 1410, Grădiniţa raiului, pictură pe lemn)

Corabia nebunilor: primul biblioman din lume, cu tichia lui de bufon cu clopoţei care sună de cîte ori se clatină puntea. E înconjurat de cărţi şi vorbeşte singur, cu voce sacadată, de nebun: "Că stau pe navă-aci în faţă/ Are un rost ca toate-n viaţă,/ Nu e defel întîmplător:/ Bucoavnele mi-aduc onor./ Cu cărţile sfîrşesc şi-ncep/ Din ele-o boabă nu pricep. /.../ Şi mă desfăt de cînd mă ştiu/ Cînd multe cărţi la m