În anii denşi ai internatului meu în clinicile bucureştene, ordonaţi de şiragul bogat al nopţilor de gardă, găseam un refugiu sufletesc în afecţiunea pe care familia lui Perpessicius mi-o arăta şi-n preţuirea maestrului, de care eram sigur. Critica sa nu era un hamac de funigei, cum se vorbea şi se scria. Avea fermităţi în care puteai să-ţi afli reazem. Asprimea vieţii mele de spital, unele răspunderi apăsătoare, stagiile şi examenele ultimului an de facultate - al şaselea - erau de natură să proiecteze într-o lumină sporită nobila afecţiune de care mă bucuram şi s-o prefacă într-o idealitate perfectă. În acei ani grei, ea m-a ajutat să rezist sufleteşte. Am fost, de aceea, surprins la culme cînd regretatul meu prieten Florin Pârlog, student ce-şi puncta intermitenţele unei leni universale cu poezii frumoase, dar rare ca aştrii spre dimineaţă, mi-a spus nici mai mult nici mai puţin că tinereţea veneratului meu maestru a fost cutremurată de o tragedie: iubita lui şi-a dat foc şi a murit... Care? Cum? De ce? Am refuzat imediat să cred, am socotit informaţia născocire ori confuzie şi am clasat franc informaţia, aproape uitînd-o. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd Perpessicius a publicat volumul al treilea din Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, am dat peste următoarea frază sibilinică într-un text (Din jurnalul unui editor), care evoca lucrătorii de altădată de la Biblioteca Academiei: ,,...pe ce pajişti de asfodele, dincolo de îmbălsămatele maluri ale Styxului, continuă să ardă pe rugul ce, ca o nouă şi dezamăgită Didonă, singură şi l-a clădit Yvoria?"

Mi-a revenit îndată în aducerea aminte tragica informaţie pe care, în urmă cu cîţiva ani, o nesocotisem atît de uşor. Ceva trebuie să fi fost...

Cine putea fi însă Yvoria?

În deceniul al cincilea frecventam, cu o surdină socială proprie primejdioaselor vremi ce le traversam, medii scri