S-a întîmplat de mai multe ori pe parcursul scrisorilor mele portugheze să sugerez cum arată, privită din Portugalia, România: e un exerciţiu mereu fertil şi pe care astăzi îl reiau cu voluptate. Cînd spun ,,Portugalia", mă refer la un metaforic locus amoenus, o ţară în acelaşi timp aproiată şi depăratată, tărîm privilegiat, de unde România se percepe doar în contururile ei generale, admirată de la mare înălţime.

Dacă, prin anii '80, cineva ar fi privit harta intelectuală a ţării noastre de la înălţimea unei abstracte Portugalii, adică a Europei veşnice, ar fi zărit o mare de întuneric ce desena conturul familiar. În bezna instalată parcă pentru o sută de ani, luceau totuşi cîteva luminiţe în punctele marilor oraşe, luminiţe în permanent pericol de a se stinge. Răspîndite pe vastul teritoriu, ele se recunoşteau, se chemau, îşi împrumutau chiar energia atunci cînd una dintre ele era în pericol să dispară. Cele mai multe sclipeau în Capitală, mănunchiul luminiscent prezentînd prin el însuşi o garanţie de supravieţuire; la Iaşi, Cluj şi Timişoara - mai puţine numeric, dar ferme, încăpăţînate, angajate cu destinul într-o luptă tăcută pe viaţă şi pe moarte. La Cluj, de exemplu, strălucea inconfundabil Echinoxul, slujit de zeci de nume, între care se detaşau cele ale lui Marian Papahagi, Liviu şi Ioana Em. Petrescu, Mircea Zaciu, Ion Pop şi Ion Vartic, zonă sigură de civilitate, de europenism şi de artă veritabilă, menţinută parcă prin miracol. La proporţiile de atunci ale inteligenţei active, formau aproape o falangă.

Dar ce se întîmpla în oraşe mai mici - la Craiova, de exemplu? Aici se aflau foarte puţine lumini. Privind prin ceaţa memoriei harta de atunci a României, nu-mi amintesc decît de una singură în Craiova anilor '80: numele ei - Eugen Negrici. În oraşul unde comunismul atinsese culmea din cauza excesului de zel al satrapilor locali, în provi