Nu mi-a fost dat sa-l cunosc personal pe Radu Petrescu. Asa a fost sa fie. In schimb, m-am bucurat de afectiunea si pretuirea Doamnei Adela, draga si fascinanta lui „Adela“, am urmarit transformarea din fiinta de hirtie in oameni mari a baiatului si a fetei lui Radu Petrescu, iar despre „ginere“, ce sa spunem, Ion-„Ionica“-Grigorescu, pictorul, a scris chiar foarte de curind un exceptional articol-portret dedicat lui Horia Bernea. Dar Mioara, sora lui Radu Petrescu, dar casa, cu biblioteca si cartile si Pallady si balconul casei de pe Pitar Mos, si vecinatatile, orasul, trecutul, prietenii pe care mi-a fost dat sa-i intilnesc. (MHS, regretatul Costache Olareanu si dragul domn Tudor Topa, eruditul Cretia si nabadaiosul Al. George, dar citi n-au fost in preajma lui Radu Petrescu, incepind cu scriitorii Mircea Nedelciu si George C. si terminind cu pictorii, precum Ion Dumitriu. De unde sa incepi, unde sa te opresti?) Dar a avut oare cu adevarat Radu Petrescu prieteni? Au oare scriitorii prieteni? Unii da, altii nu. Fragmente din scrisorile lui Florin Mugur catre citiva dintre cei apropiati denota o acuta nevoie de prieteni si prietenie. O sfisietoare, o dureroasa nevoie de celalalt, de un aproape, partener de dialog si taceri, confesor si martor, sfetnic si zid al plingerii, loc-de-dat-cu-capul sau inaltat blesteme.
Florin Mugur a fost nu doar un foarte apropiat al lui Radu Petrescu, ci si editor. Toate cartile tiparite la Cartea Romaneasca au fost rodul colaborarii lor. Se intilneau, se plimbau, discutau peripatetizind in jurul lui Bibescu Voda si printre strazile laturalnice Patriarhiei, se teseau proiecte. Nici Mugur si nici Radu Petrescu, azi, nu mai sint. Au ramas cartile lor. Cit timp vor mai dura si ele? S-ar putea ca acel deget virit in eternitate de care devenea constient la un moment dat Radu Petrescu sa fie o iluzie, o alta desertaciune pe linga
