Desi au trecut doisprezece ani de la caderea regimului comunist si ar fi fost de asteptat ca principiile democratiei si ale libertatii de expresie sa atenueze reflexele conditionate ale politrucilor de odinioara, asistam la frecvente rabufniri resentimentare, la patetice lamentatii pe tema ubi sunt... sau la inepte apologii ale „efectelor benefice“ ale dictaturii in spatiul cultural, toate venite din partea marilor profitori ai comunismului, care au, acum, insolenta sa pozeze cind in opozanti ai cultului personalitatii, cind in „rezistenti“ – postura la care ii indreptateste, probabil, jocul dublu facut in „epoca de aur“ –, cind in salvatori ai valorilor nationale.

Nemultumit ca revolutia din decembrie a spulberat privilegiile si reputatiile dobindite pe criterii ideologice si pe obedienta fata de politica partidului unic, Valeriu Rapeanu se simte astazi marginalizat, nedreptatit si in masura sa dea lectii de buna purtare (!) si de onestitate (!) fostului director postcomunist al Editurii Univers, profesorului si criticului Mircea Martin. Invocind, in preambulul articolului publicat la inceputul lunii decembrie in Curierul national, o intrebare retorica formulata de un prieten („un barbat din generatia mea“ care „a lucrat in corpul tehnic si n-a urcat nici o treapta in ierarhiile conducerii“ si, in consecinta, „nu poate fi acuzat de nici o nostalgie, de pierderea cine stie carei functii“, gloseaza psihanalizabil autorul), Valeriu Rapeanu stabileste de la bun inceput false vinovatii, trage concluzii categorice si deplinge ipocrit „naufragiul“ patrimoniului editorial romanesc, provocat nici mai mult nici mai putin decit de Mircea Martin. „Domnule Rapeanu – intreaba cu naduf prietenul amintit –, dumneavoastra sau domnul Romul Munteanu ati fi vindut editurile pe care le-ati condus?“ Intrebare pe cit de parsiva, pe atit de aberanta, cita vreme bunul simt com