I

S-au scris pe aceasta tema lucruri care au epuizat-o in asa masura incit s-o reiei este inutil si, tinind seama si de calitatea atit de inalta a publicului, mai informat si mai comprehensiv, ades, decit insisi scriitorii, de ce n-as marturisi: jenant. Tout est dit.

Numai ca, si aceasta este viata spiritului, generatiile au reluat si vor relua mereu problemele, intrebarile care au preocupat pe cei dinainte incercind sa le dea alt raspuns chiar cind este evident ca, riguros vorbind, alt raspuns nu e cu putinta, ci alt ecleraj, alt accent.

Cind se pomeneste, de exemplu, despre un roman realist, multi se mai gindesc si acum ca autorul a fost martor al unor anume intimplari sau a cunoscut niste oameni care i s-au parut lui atit de interesanti incit s-a gindit sa impartaseasca si altora ce l-a interesat pe el si a facut acest lucru nu in forma unui reportaj, ci a unui roman. Acest roman este interesant, esential, prin ce reporteaza, prin stirile pe care le da. Cu atit mai bine daca modelele eroilor sai le cunoastem si noi sau avem certitudinea ca le-am putea cunoaste, aratindu-ni-le cineva pe strada ori vorbindu-ne despre ele cineva care le cunoaste si cunoaste si romanul in cauza asa incit sa ne poata spune in ce masura copiile din carte le seamana si in ce masura se departeaza de ele.

S-ar zice ca totusi acest fel de intelegere este mult prea jos ca sa mai merite a fi discutat.

Toata lumea stie ca astfel de modele, oricit ar protesta romancierii, exista – dar si ca existenta lor e fragmentara, combinata si pusa in fine la cheia scriitorului in asa fel incit ele devin fapte ale subiectivitatii lui (Madame Bovary c’est moi), note ale cintecului etern si anonim care e Poezia. Si cu toate acestea, la acest nivel foarte jos este discutat romanul realist de oameni foarte inteligenti, indeobste ei insisi romancieri, cind cred ca au