Secolul al XIX-lea şi primele decenii ale celui următor lăsaseră, în cercetarea baladelor populare româneşti, o serie de moşteniri care blocau abordarea riguroasă a acestui gen. Între aceste aspecte, sunt de amintit: absenţa unei decise atitudini critice faţă de textele lustruite, dacă nu chiar integral contrafăcute, care au putut să-l înşele chiar pe Titu Maiorescu, care n-a suspectat de fals o creaţie patentat alecsandrină cum este Şoimul şi floarea fragului; emiterea de judecăţi pe un mic lot de documente (se ştie pe cât de puţine variante mioritice şi-a construit D. Caracostea studiile despre acest subiect); studierea doar a textului literar al baladelor, rupt de componenta insepearabilă muzicală; subaprecierea originalităţii baladelor româneşti, socotite sub valoarea fie a cântecelor apusene, fie a celor balcanice (D. Drăghicescu scria chiar că ,,cea mai mare parte din baladele şi legendele noastre nu sunt ale noastre proprii"); cunoaşterea cu totul aproximativă a reliefului, a tipologiei baladei româneşti şi a frecvenţei subiectelor ei.
Un răspuns modern şi convingător la aceste probleme şi încă la multe altele a dat Al. I. Amzulescu (s-a născut la 4 decembrie 1921, a făcut studii universitare la Bucureşti, a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor, a fost distins cu premiile ,,B. P. Haşdeu" şi ,,Timotei Cipariu" ale Academiei Române), autor al unor cărţi preocupate în principal de balada populară: Vechi cântece de viteji (1956), Balade populare româneşti, I-III (1964), Cântece şi jocuri din Muscel (1964), Toma Alimoş, I-II (1967), Cântece bătrâneşti (1974), Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice (1981), Balada familială. Tipologie şi corpus de texte poetice (1983), Cântecul nostru bătrânesc (1986), Balade populare româneşti (1988), Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare (1989),
