Latura ludică, manieristă sau experimentală a literaturii române a produs, printre altele, cîteva interesante exemple de limbi imaginare; în acelaşi timp, istoria culturală a contactelor lingvistice multiple a favorizat plurilingvismul literar, prezenţa în texte a unui amestec (tot ludic, manierist sau experimental) al mai multor limbi, adesea în variante macaronice. Pentru lingvişti, aceste "curiozităţi literare" reprezintă un domeniu de interes firesc: prin materialul lor, construit în aşa fel încît să devină cît mai străin sau să-şi păstreze legături cu transparenţa limbii native, dar şi prin conştiinţa lingvistică pe care o pun în evidenţă: a importanţei limbii în genere, a funcţiei unora dintre nivelurile ei (fonic, sintactic, semantic), a regulilor specifice fiecărui nivel. O descriere generală a fenomenului ar presupune o sistematizare în funcţie de mai multe criterii: după cum limbilor li se atribuie sau nu un nume (glotonim) şi deci o identitate imaginară extratextuală, după cum acoperă un întreg text sau doar fragmente din el, după cum se prezintă ca limbi umane, animale (mai ales păsăreşti), magice etc.; în fine în funcţie de îndepărtarea sau apropierea de limba contextului cultural în care apar - în cazul nostru, de română. Leoparda lui V. Teodorescu îşi permitea o înstrăinare totală şi pentru că apărea cu "text bilingv", în traducere imaginară. Altminteri, era un text mai ales pentru văz, cu secvenţe grafice atipice nu numai pentru română, ci pentru orice limbă existentă (ynggggoe). Finalul dezarticulat din Bruscă vorbire a lui Nichita Stănescu, destul de straniu, era în schimb mai curînd onomatopeic, destinat auzului ("Halerib, Khaa,/ Helerib, Khii,/ Heoro, loro, oro"). Limbajul ludic cu aparenţe criptografice din Epilogul lui Negruzzi la Păcatele tinereţelor trecea fără marcare explicită, în cursul aceleiaşi fraze, de la normalitatea exprimării î