Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir sînt autorii unei cărţi care ar trebui să facă ceva valuri în presa noastră culturală. Patru scriitori tineri ("scriitor", o etichetă comodă pentru nişte oameni care scriu în registre diferite, cu ţinte diferite), cu vîrste cuprinse între 28 şi 33 de ani, au dorit să semneze împreună o carte despre comunism: în căutarea comunismului pierdut. Volumul cuprinde eseuri destul de greu de prins într-un gen anume: studii culturale, mentalităţi, critică literară, memorialistică etc. Mobilitatea registrelor compensează o anumită rigiditate a subiectului: texte propagandistice comuniste: de la proletcultism pînă la benzile desenate din Cutezătorii.

Prima întrebare este generată chiar de vîrsta biologică a autorilor. Pînă acum n-am văzut decît răfuieli între scriitori care s-au format, s-au afirmat în acele vremi. Revizuirile sînt deocamdată memorialistică, mai mult decît analiză obiectivă. Şi atunci, cu ce "spate" biografic vin aceşti tineri să vorbească despre comunism? Au trăit ei destule, sînt ei în măsură să judece? Simplificînd, cei patru sînt o ciudată generaţie care încă resimte efectele comunismului, în ciuda lipsei de experienţă sub regim. Rîndurile confesive ale criticului Paul Cernat sînt revelatoare în acest sens: "Fac parte din ultima generaţie de români care mai au memoria comunismului. Copil, am prins sfîrşitul "destinderii" iar adolescenţa mi-am petrecut-o în cea mai dură perioadă a Epocii Lumină, pe întuneric, în frig, devitaminizat, supravegheat şi dresat." Sînt surprinzătoare aceste afirmaţii pentru că aruncă (chiar metaforic vorbind) un grup de tineri într-un sistem de obsesii deja istoric. Autorii vor să suprademonstreze nocivitatea comunismului, în fond. Vor să arate că nu doar traumele aduse pînă acum în prim plan (compromisul etic, profesional, politic) sînt esenţiale. Copilări