Despre ruşine şi alţi demoni

Al doilea roman al lui Salman Rushdie, apărut pe piaţa românească, e o ficţiune complexă, cu o atmosferă exotică de lume postcolonială şi postmodernă, în care umorul de toate nuanţele, absurd, rafinat şi sec ori şarjând grotesc contururile realului, parodia şi jocul narativ, fac din această carte o provocare intelectuală, mai greu de citit, e drept, cu mai multe niveluri de semnificare, dar care, o dată parcursă, se constituie într-o experienţă de lectură extraordinară.

Ruşinea poate fi un roman istoric, simbolic, sau parodic, literatură ce se încadrează în realismul magic (seamănă mult cu Marquez, şi, dacă mergem spre amănunt şi atmosferă, se apropie şi de Carlos Fuentes sau Carpentier). Nivelul simbolic se intersectează cu cel parodic, personajele au nume semnificative. Omar Khayyam Shakil e departe de a semăna cu poetul persan, un ins gras, inapt şi derizoriu, cu o ascendenţă mitică parodiată (trei mame), îndrăgostindu-se de o retardată, Sufya Zenobia (legătura etimologică cu secta sufită reaminteşte ireverenţa religioasă a autorului), acest personaj feminin este însăşi încarnarea ruşinii, e debilă, crudă şi absurdă, totuşi are o mare putere de fascinaţie. E un personaj înrudit pe departe cu Remedios, fecioara fatală din Un veac de singurătate; cele trei mame mitice sunt o treime sui-generis, comică şi ciudată. Am putea considera această carte şi un roman al femeilor, ruşinea, această teribilă stânjeneală de ceea ce reprezintă fiecare din ele vine şi din maternitate, şi din eros, din adulterul soţilor, oricum, această abordare se încadrează spiritului postmodern de "gender issues", ţesut în bulversanta textură parodică.

Ca roman politic, Ruşinea seamănă cu Toamna patriarhului, e tot o parabolă a dictaturii, în spaţiul Pakistanului-palimsest, în care istoria reală se diluează în mit şi naraţiune fantastică. Isl