Jurnalist român, reporter subtil şi remarcabil ,,foiletonist de pagina a doua", cum îl caracterizează Perpessicius, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu (al cărui secretar a fost timp de un deceniu), Romulus Dianu (1905-1975) e, azi, aproape uitat. L-am cunoscut prin 1970 (înainte cu 5 ani de moarte). Am fost vecini şi aproape seară de seară ne vizitam şi-mi povestea, cu o voce de un calm angelic, mai ales întâmplări din cariera sa diplomatică. A fost unul din cei mai apropiaţi prieteni ai lui Ion Vinea şi ai marelui gazetar Pamfil Şeicaru. Un intelectual fin şi discret. Ştia foarte multe, dar nu se umfla în pene, ca mulţi dintre colegii săi, mai puţin dotaţi decât el...
I-am citit toate cărţile scrise fie singur (romanele Adorata şi Nopţi la Ada-Kaleh) sau în colaborare cu cel mai bun prieten Sergiu Dan (romanul Viaţa minunată a lui Anton Pann). După război este condamnat la închisoare pentru delicte de presă, ca mai toţi jurnaliştii din epocă, acuzaţi că au ,,ponegrit" ,,luminoasa transformare a lumii în drum spre cea mai dreaptă orânduire din istoria omenirii" (expresia este un citat din sentinţa de condamnare). După ieşirea din închisoare a fost nevoit să-şi câştige pâinea cu munci necalificate: salahor, vânzător de cărţi, tăietor de lemne. După această infernală căutare a unui echilibru spiritual se linişteşte, devenind pensionar al Uniunii Scriitorilor la propunerea lui Ion Caraion. Autorul Cântecelor negre îl întâlneşte vânzând cărţi într-un pasaj şi-l obligă să vină a doua zi la Zaharia Stancu şi gazetarul devine un om între oameni, cum îi place să-l ironizeze pe Camil Petrescu.
În ultimii cinci ani de viaţă a scris trei cărţi de proză. Aceste versuri mi-au fost înmânate personal de autor cu o săptămână înainte de moarte.
GRAZIOSO, LERUI DOAMNE...
- Lied - @N_P
