Ilie Lazăr a fost unul dintre stimaţii fruntaşi politici ai PNR şi, apoi, din 1926, ai PNŢ. Personalitate dăruită militantismului, era totdeauna prezent acolo unde partidul său îl chema, cu deosebire în perioadele alegerilor, unde cuvîntul şi veghea sa erau aşteptate. Fire dîrză şi rezistentă fizic, a suportat 18 ani de puşcărie, după 23 august 1944, dintre care 11 ani singur în celulă şi i-a fost dat să supravieţuiască şi după 1964 (anul graţierii), murind tîrziu şi tot dîrz, deabia în noiembrie 1976 la vîrsta înaintată de 81 de ani. Şi-a scris, în 1945, nişte Memorii, pe care le-a publicat. Cum tot avea vreme şi era liber a mai scris Amintiri, care astăzi sînt publicate de Fundaţia Academia Civică (editor dl Romulus Rusan) şi, deşi scrise idilic bătrîneşte, lipsite de flacăra intelectualităţii autentice, amintirile tîrzii ale lui Ilie Lazăr se citesc cu real interes.

Născut în 1895 în Giuleştii Maramureşului, Ilie Lazăr are aproape biografia standard a intelectualului ardelean. Avea în ascendenţă cîteva familii de preoţi şi protopopi şi era mîndru că, în Maramureş, toţi ierarhii politici erau români înnobilaţi. Şi la alegerile districtuale în vechea Austro-Ungarie aproape numai români deveneau deputaţi. Îşi evocă, nostalgic, copilăria, aducîndu-şi aminte că, o dată pe an, mama sa îşi chema, la o "agapă" finii, care se întîmpla să fie mai tot satul. Veselia dura două zile încheiate şi toată lumea era mulţumită şi bucuroasă. Tatăl său, om de o putere herculeană, era generos, dăruind rudelor de toate, dar refuza să se amestece printre "domni", pe care nu-i agrea, refuzînd demnitatea de pretor la Ocna Şugatac. Părinţii aveau pămînt mult şi bun. Vara micul Ilie mergea, cu toţi copiii, la uscatul fînului. Avea şapte fraţi şi două surori, toţi beneficiind de lumina cărţii, cel mai mare, ajuns doctor în filosofie, murind tînăr. A venit şi pentru copilul Ilie La