Printre tinerii invitaţi - imediat după 1989 - să colaboreze la România literară, s-a numărat şi Andreea Deciu, studentă pe atunci la Facultatea de Litere din Bucureşti. Pentru mine a fost o surpriză. O mignonă neverosimil de frumoasă, o păpuşă Barbie privind lumea pe sub gene lungi scria ca unul dintre acei critici masivi şi cu barbă, care examinează cărţile prin ochelari cu rame negre, zâmbind maliţios. Nu auzise nimeni de ea, dar se pronunţa în cunoştinţă de cauză, fără ezitare asupra celor mai diferiţi autori, clasici sau contemporani, români sau străini. Pe care îi mai şi sancţiona cu o siguranţă plină de graţie. Nu o intimidau nici agresivii ei colegi de generaţie, nici Hemingway sau Faulkner.
Mintea ei mi se înfăţişa ca o maşină de evaluat şi interpretat texte, a cărei funcţionare nu putea fi perturbată nici de sentimentalism, nici de teamă, nici de perspectiva obţinerii unor avantaje. Ca o maşină în sensul infailibilităţii, şi nu în acela al lipsei de personalitate. Aşteptam cu nerăbdare fiecare nouă expertiză a ei, dornic să aflu dacă rezistă şi cum rezistă scriitori pe care mizasem de-a lungul carierei mele de critic. Mi-ar fi plăcut să văd trecând prin această minunată maşină chiar şi texte neliterare, cartea de telefoane sau mersul trenurilor, pentru a-i măsura performanţele.
Era evident că Andreea Deciu îşi însuşise (când? nu se ştie... poate printr-o metodă extraterestră de învăţare rapidă) toate tehnicile de lectură de ultimă oră, nu înainte de a le supune unei analize critice. Această competenţă de studentă eminentă şi, ulterior, de colecţionară de masterate se asocia cu un refuz structural al oricărei prejudecăţi. Andreea Deciu se scutura chiar şi de câte o prejudecată pe care o descoperea în propria ei gândire, ca de atingerea unei broaşte râioase. Profesionalitatea desăvârşită şi independenţa opiniilor îi dădeau autoritate la o
