Publicată, fără semnătura autorului, în Învăţătorul copiilor, sceneta Pîcală poate redeschide discuţia asupra valenţelor artistice ale scrisului lui Creangă, căci, considerat îndeobşte aparţinând ,,povestirilor didactice", acest text relevă din plin dispoziţia lui Creangă către echivoc, către spectacolul reductibil la nivelul limbajului, în fine, către nonconformism şi gratuitate. Fără prea mari diferenţieri, despre aceste povestiri (Pîcală, este mai degrabă, o scenetă sau o anecdotă) s-a crezut o vreme că ar avea intenţia să-i înveţe ,,pe elevi lucruri folositoare, practice, iniţierea făcîndu-se cu ajutorul unor imagini extrem de atrăgătoare", aşa cum citim în notele din ediţia îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuşi. Mai mult, acestor scrieri, asupra cărora nici Creangă n-a insistat, li se rezervă un loc marginal, nefiind incluse în opera lui artistică. Cunoscut din ediţia a treia a manualului, tipărită în 1874 - ediţia a II-a, din 1871 nu a fost identificată -, textul depăşeşte cel puţin cu un an debutul din ,,Convorbiri Literare" (Soacra cu trei nurori apărea în numărul din 1 octombrie 1875). În fond, acelaşi lucru se întîmpla şi cu celebra Poveste, prezentă în aceeaşi ediţie a III-a a manualului, inclusă însă în categoria operei sale ne... -didactice, adică artistice. Este posibil ca la acest fapt să fi contribuit şi autoritatea lui Eminescu, care reproducea în ,,Timpul" (nr. 102, din 7 mai 1880) povestirea, comentînd-o în felul următor: ,,Povestea aceasta pare a fi scrisă de Creangă. Ce este original în ea? Materia? Am putea dovedi că, deşi populară românească, ea se află şi la alte popoare, la cel german bunăoară. Tezaurul comun de poveşti şi anecdote al popoarelor e mare în aparenţă, dar totuşi se sleieşte într-un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele noastre populare, cîte sunt strînse, cîte nu, se reaflă sau în germene sau întreg