Am citit cu stupoare articolul domnului Marius Dobrin: Sentimentul urii în romanul ,,Moromeţii", publicat în numărul 41 al României literare. ,,Cercetarea critică" este tendenţioasă, cu o selecţie de citate scoase din context, care, prin acumulare, pot lăsa impresia de agresivitate şi patologie a urii. Condeierul însuşi îşi dă seama că interpretează romanul cu criterii nepotrivite, ignorând, credem noi, viziunea complexă a autorului şi esenţa ficţiunii sale. Nimeni nu contestă unele violenţe de limbaj, asprimi ale unor gesturi, dar ele sunt mereu motivate, ura lui Paraschiv fiind justificată şi alimentată de mătuşa lui şi de convingerea că nu se poate căpătui într-o familie numeroasă şi hibridă. Unele ieşiri şi ,,violenţe" ale lui Niculae Moromete sunt fie provocate de atitudinea fraţilor săi, fie de inadaptarea lui la un mediu ţărănesc împovorător pentru el şi de incertitudinea lui că nu va pleca la şcoală.
Se afirmă despre secvenţa narativă a întâlnirilor din poiana lui Iocan că este un prilej de denigrare a politicii româneşti interbelice şi de persiflare a partidelor politice, când, în realitate, aceşti oameni transformă ziua de duminică într-o sărbătoare a spiritului lor, când ei intră, după putinţa lor de înţelegere, într-o competiţie politică (unii sunt liberali, alţii sunt ţărănişti). A susţine punctul de vedere al semnatarului în cauză mi se pare o rea-voinţă, dacă nu cumva o cecitate incompatibilă cu un intelectual. Amintesc că în volumul al II-lea Ilie Moromete, care suportă rigorile cenzurii comuniste (ideologiei mai bine-zis) şi se simte frustrat de proprietate şi de libertatea de altădată, are nostalgia acelor întâlniri de la fierarul Iocan. Înainte puteau să se adune în grup, să discute politică, să se înfrunte principial, să zică ce voiau despre rege, fără să suporte vreo consecinţă nefastă. După instaurarea unui regim totalitar cenzura a
