Tudor Arghezi avea o imagine răvăşită a medicinii, poate de aceea medicina l-a şi fascinat. Poate de aceea a şi lovit, a şi adulat medicii. Percepea fierbinte arta lor, iar fierbinţeala nu i-a trecut niciodată. Şerban Cioculescu scria undeva despre Arghezi că, oscilînd între sublim şi abject, nu avea simţul realului, ceea ce este adevărat, deşi dă impresia de paradox. Relaţia lui cu nobila ştiinţă a dovedit-o din plin. Pendularea de-o viaţă între iatrofobie şi iatrofilie l-a împiedicat să perceapă ceea ce este propriu realului vieţii, măsura, echilibrul, starea staţionară, păzite cu străşnicie.

Urmărită de toate somităţile medicinii româneşti pe întinderea unui an, 1939, boala lui a părut atît de enigmatică, încît voci autorizate s-au gîndit să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă, ,,boala Tudor Arghezi", aşa cum înainte cu un deceniu şi mai bine, medici eminenţi intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide, cu eroziuni aortice fatale, contractate în Italia de către Take Ionescu, numele ilustrului om politic: ,,boala Take Ionescu". Arghezi a scăpat, Take Ionescu nu. Amîndouă denominaţiile au căzut.

Celui ce i s-a dat mult, spun scripturile, i se va cere mult. Lui Tudor Arghezi i s-a cerut o suferinţă pe măsura harurilor, adică foarte mare... Maladia lui şi unele dintre simptomele ei au iscat nelinişte şi zbucium în lumea medicală, s-a întîmplat însă ca figuri de mare însemnătate ştiinţifică să fi fost maculate de către poet, ori subiect de acuzaţii dureros de nedrepte. Ploaia timpului spală însă piatra statuilor... Viitoarele exegeze argheziene vor trebui să ţină seama de motivaţiile ascunse şi de habitudinile mai mult sau mai puţin secrete ale unor personalităţi ca Arghezi, ce se sustrag în mod obişnuit unei anamneze.

Despre această cumplită boală am auzit pentru întîia oară în 1955, student î