Elegie pentru şoarecele zburător
Nu ştiu dacă mai eram în viaţă
când am ieşit la plimbare.
Nu-mi amintesc pe ce stradă
m-a oprit cerşetorul spunându-mi
cere şi ţi se va da.
Am uitat în ce parte a cerului
urlau omizile printre frunze.
Mă întreb cum am trăit
până s-a lăsat întunericul.
Nu ştiu de ce număr paşii
încleiaţi de poteci fumegânde.
Sunetele se zbat ca liliecii
în părul meu nemuritor.
O mână bătrână
mă trimite la culcare.
Dă-mi puţină lumină
soarele meu de ieri
să-mi rămână şi mie ceva
după o zi pierdută
după o zi de zăpadă
după o zi de nisip.
Monolog
Lasă-mă pe raftul prăfuit
cu bolile şi ploile mele.
Nu-mi vui printre cuvinte
nu-mi trezi foile.
Tu nu ai rupt nici un copac
în pădurile mele.
N-ai sfâşiat pânzele de păianjen
prin care se văd stelele mele.
în cerul meu galben se întâlnesc
toate plecările.
Mai lasă-mă o toamnă
pe raftul înalt.
Nu mă deschide cu o rafală.
Nu şuiera printre rândurile
scrise cu sânge.
Nu mă atinge, vânt binecuvântat,
nu mă atinge.
La o agapă
La început
totul îmi părea o glumă.
Ascultam viorile vara.
Străbăteam ninsorile iarna.
Le citeam din poeţii mei preferaţi
servitorilor mei sentimentali.
Totul era lună în bibliotecă.
însă necredincioşii nemuritori
îmi spuseră la o agapă
că nimicul poate fi nimicit
printr-o cură de slăbire.
De-atunci aruncasem toţi mieii
în groapa cu lei.
Nu mai tăiam nici vite
nu mai ceream câte un purcel la cină.
Totul părea frumos. @N_P
