Octombrie 1960. Văzut filmul Comicos al lui Bardem, - viaţa unor actori care umblă în turneu prin provincie. Un simţ tragic al grotescului, tipic literaturii spaniole. Ceva sumbru, anxios, ce te pune brusc într-o stare metafizică: fatum-ul întunecat, absurd, inexorabil, în mijlocul căruia destinele oamenilor se contractă, se răsucesc asemenea fierăriilor unui edificiu distrus de o explozie. Interesantă, didactic de morală, scena de la sfârşit. O actriţă tânără care oscilează între o carieră rapidă, uşoară, prin mijlocirea unui impresar bogat, influent, şi adevărata chemare a artei, cu mizeriile, lipsurile, sacrificiile ei... Ea se decide, deodată, după succesul avut într-o dublură efemeră, alegând drumul spinos, autentic, al artei.
În momentul în care ia hotărârea aceasta, ea se află pe scena goală, după spectacol, înaintea teatrului pustiu. Amantul bogat (însuşi Diavolul) plecase învins după ultima tentativă. Ea a respins gloria facilă, pentru calea justă... Când părăseşte scena goală, sala, pustie şi ea, începe să aplaude cu frenezie: de peste tot, de la galeria populară, de la balcoanele lumii bune, de la parter, ropote puternice nu mai contenesc.
M-a înfiorat!... Deşi conflictul etern dintre bine şi rău este atât de ieftin, estetic vorbind... (Morala, ca inamică).
*
De câte ori pătrund în culisele unui teatru de la noi, nu pot să nu mă gândesc la un bordel. Totul e atât de sordid, de murdar, de provizoriu, infect... Este ceva din perdiţia unei case de toleranţă în atmosfera aceea histrionică. Până şi mirosul fetid, amestecat, de urină şi de colonie sau pudră de machiaj, cu miasme grele de closete înfundate, de mucuri stinse pe jos, - culoarele întortocheate, lungi, cu uşi faţă în faţă prin care se aud răgete, zbierete, arii de operă sau romanţe, voci vocalizând... Ceva care totuşi mă întărâtă totdeauna. Care mă arunc