Terminologie şi oameni

Primul lucru care te izbeşte atunci când încerci să te apropii tu, suflet profan, de problemele învăţământului, e o terminologie care poate concura uşor cu cel mai formalizat limbaj matematic. Şi majoritatea temerarilor se opresc aici. Pentru că e mult mai uşor să judeci nişte cuvinte după suprafaţa lor: curriculum (şi antipaticul lui plural, curricula), manuale alternative, arii curriculare şi cicluri de învăţămînt, trunchi comun şi (ceva de tot misterios) CDS (Curriculum la Decizia Şcolii), standarde de performanţă, evaluare sumativă... şi multe altele. Toate acestea par achiziţii ale ultimilor ani, anii de reformă a învăţământului românesc şi multe dintre discuţiile aprinse din presă se învârt în jurul lor.

în contextul polemicilor din ultimii ani, în care s-au implicat specialişti în pedagogie mai mult sau mai puţin adevăraţi, pare că s-a uitat un lucru: terminologia oricărui domeniu are nivelurile ei specifice de accesare. Un ziarist, fie el şi unul de marcă, nu e nevoit să o cunoască (sau să creadă că o cunoaşte) la nivelul unui cercetător în domeniu, dar unui profesor trebuie să-i fie mai familiară această terminologie decât ziaristului. Nu pentru că ăsta ar fi trend-ul impus de luminaţii într-ale didacticii de la Bucureşti, ci pentru că orice profesor, înainte de a fi profesor de educaţie fizică sau de geografie, e profesor pur şi simplu şi e obligat să ştie, prin specificul meseriei sale, diferenţa dintre programă analitică şi curriculum diferenţiat. Dacă aceşti termeni buclucaşi ar fi avut o normală şi o nepolitizată întrebuinţare, multe dintre disputele sterile şi păguboase pentru învăţământul românesc ar fi fost evitate.

Şi totuşi, mişcările de reformă, schimbările spectaculoase de filosofie a procesului de învăţământ, spectaculoase cel puţin în intenţie, iniţiativele (controversate) care au urmărit sincron