Pe alocuri

În buletinele meteo auzim adesea formula, uneori neelucidată pînă la capăt, "plouă pe alocuri". Adică nu peste tot, asta e limpede. Una din bucuriile noastre în preajma Crăciunului este împodobirea şi iluminarea oraşului în care trăim, mai bine sau mai rău. Festivităţi cu aer ritualic strîng comunitatea la un loc, brazii îşi primesc podoabele, străzile sînt invadate de lumini, de fantezia desenelor cu becuri, a traseelor şi modelelor alese. De cîţiva ani, lucrurile astea se întîmplă şi în Bucureşti. Bănuiesc că şi în alte părţi. Îi urmăresc pe cei ce stau căţăraţi şi suspendaţi parcă prin aer, cîteva săptămîni la rînd, pregătind revărsarea luminilor peste oraş. Încerc să descifrez schiţele desenelor, să anticipez faze, evoluţii, să plec, ca într-un labirint, pe urma unui fir abia sesizabil. Nu-mi pasă dacă ajung la un liman sau nu, dacă rămîn prinsă ca o pînză în plasa unui păianjen. În fine, ziua cea mare a sosit. Iau maşina şi plec prin oraş. O încărcătură teribilă, o lumină orbitoare mi se vîră în ochii. E un dar al românilor de a cădea dintr-o extremă în alta. Mai bine mai mult, decît deloc. Merg pe Bulevard, de la Unirea la Piaţa Romană, întorc şi fac dreapta, pe lîngă Universitate. Nimeresc aproape în beznă, ornamentele dispar, ochiul mi se obişnuieşte greu cu întunericul. Pe cele mai multe artere nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi tristeţe. Nici un beculeţ în plus, de sămînţă, deşi centrul capitalei, să zicem, înseamnă mai mult decît o arteră, altminteri prea încărcată de atîtea jocuri de lumini. Mi-am amintit de cîteva case de ţărani gospodari. Fiecare are o cameră, superbă, cu televizor, cu covoare şi pendulă, cu lăzi de zestre, pe care o vizitezi ca pe o sală de muzeu. Nimeni n-o locuieşte, nimeni nu doarme acolo. Ţăranii se înghesuie tot în bucătărie, unii într-alţii, şi iarna şi vara, deşi iarna nu-i ca vara. Sînt liniştiţi pentru că s