Cum nu ne-am menajat niciodată, nici în discuţia asta nu era necesar să ne menajăm. Chiar dacă acum implicaţiile personale erau de o încărcătură aparte. Dialogurile cu amicul H. s-au aşezat, de fiecare dată, în reconfortantă francheţe. Fie ele artistice, literare, mundane. Anul trecut, după ce forţele neocomuniste reveniseră pe val, am simţit nevoia să-i spun ce gîndeam în chestiune, ştiind că în fibra lui vibra un iliescian nostalgic, marcat încă de unica, neuitata strîngere de mînă a fostului aparatcic de Iaşi. Cu atît mai mult simţeam această nevoie. Cu riscul de a nu ne mai putea revedea în obişnuiţii noştri parametri. Făceam amîndoi paşi printre castanele proaspăt căzute şi reluasem, ca de fiecare dată, subiectele picante din romanticul tîrg. Demonul de serviciu îmi tot ciocănea în membrane (în fond, amicul votase, sigur, cu Iliescu sau cu Vadim; pentru mine totuna) şi nemaiputîndu-i suporta discreţia opţiunii, i-am zis: Dragul meu H., uite, n-am să-ţi ţin acum o lecţie de morală politică, ar fi nu ştiu cum... dar una de estetică parcă tot m-ar tenta: după o jumătate de secol totalitar, a vota în continuare în favoarea comunismului, fie el şi fardat social-democrat, mi se pare de prost gust. Nu atît prostia, cît prostul gust operează aici. Ştiu, ai să-mi spui că e la mijloc o chestiune de consecvenţă privind nişte valori pe care comunismul, cel puţin teoretic, le-a avansat şi care ţi-au convenit (prin obîrşia ta, modestă, prin umanismul tău... structural etc.), dar mi se pare absolut obligatoriu pentru un spirit cît de cît viu să-şi dorească, la un moment dat, să facă şi altceva. Radical altceva. După hidosul interstiţiu totalitar, nu ştiu, dar spiritul parcă vrea ceva frumos, ceva un pic mai frumos, or, a merge, iată, la senectute, tot pe mîna social-democraţilor noştri de peste noapte, mi se pare... inestetic. Pauză. Am mai dat un timp şuturi uşoare casta