Cînd Albérès spune despre romanele lui Thomas Mann (Casa Buddenbrook şi Muntele vrăjit) că datorează mai mult lui Beethoven şi lui Wagner decît lui Goethe, Zola şi Maupassant, riscă o mare pierdere de ,,realism" în favoarea unei perspective multiple pe care o numeşte ,,simfonică". Miza marelui roman ,,polifonic" încetează de a mai fi intriga bine condusă, aici manifestîndu-se ,,arta de a face să cînte şi de a orchestra". Stă în puterea de imaginaţie a oricărui cititor avizat să pună o acoladă între teoria lui Albérès şi romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, din care unul se intitulează - fericit hazard! - Concert din muzică de Bach. De altfel, Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), scriitoare de la a cărei naştere s-au împlinit la începutul lui decembrie 125 de ani, este - dacă se poate spune astfel - contemporană perfectă cu Thomas Mann (1875-1955). Înrudirea lor stilistică nu a scăpat neobservată. Anton Holban prelungeşte seria afinităţilor tematice pînă la André Gide. Boala, moartea ca o transformare necesară a vieţii luxuriante sînt ,,idei predominante în opera lui Thomas Mann, în Der Tod im Venedig sau în Zauberberg" şi ,,cu diferite varietăţi vom găsi aceleaşi preocupări şi la André Gide". Concluzia acestui proustian prin scriitură şi legendă este absolut măgulitoare: ,,în cei mai mari romancieri contemporani, aceleaşi nelinişti". Dar H.P.-Bengescu nu primeşte lauri în unanimitate. De pildă, limbajul ei considerat ,,prolix" este supus unui examen exigent, iar din punctul de vedere al lui Şerban Cioculescu (şi nu numai) ,,reziduurile abstracţiilor şi ale neologismelor cărturăreşti" o situează ,,în afară de duhul limbii noastre". Că intuiţia ei lingvistică este corectă, cel puţin din punct de vedere evolutiv, o demonstrează astăzi printr-o întîmplare semnificativă Umberto Eco. Filosoful ,,limbii perfecte în cultura europeană", aflat la Bruxelles, citeşte c