Miercuri, 12 decembrie

Ora 20. Gérard Mortier ţine, la colegiu, o conferinţă de seară despre seducţia spectacolului de operă. Vestea numirii lui la Opéra Bastille, începînd, cred, din vara viitoare, s-a răspîndit într-o clipă, iar sala mare de colocvii începe să se umple cu mult înainte de ora 8. High life-ul berlinez nu ratează ocazia. La fără un sfert au rămas numai cîteva rînduri de scaune libere, în spate. Oamenii ezită între impulsuri mondene, care i-ar mai ţine cîteva minute afară şi prudenţa care-i îndeamnă să intre cu paşi decişi, să-şi ocupe un loc sigur înăuntru. Vorbitorul nu se lasă aşteptat. E un om mic de stat şi, cum bine se spune, mare la sfat, chiar fermecător. Are o voce plăcută, ale cărei modulaţii le controlează perfect şi e plin de energie. Deşi belgian, vorbeşte o germană foarte bună. Conferinţa lui alternează două limbi: germana şi muzica. Cunoscînd arta spectacolului, Mortier şi-a regizat el însuşi unul: timp de două ore, care trec cu o iuţeală incredibilă, nu ştii ce să urmăreşti mai întîi: povestea, care începe cu un băiat de 11 ani dus la operă, eveniment care-i schimbă viaţa, muzica, aleasă în aşa fel încît să provoace dragoste de la prima auzire, evitînd cu grijă clişeele ori imaginile proiectate, decupaje din spectacole celebre. Reţin o frază din Canetti care compară vorbitul cu mersul şi cîntatul cu înotul. A vorbi la Wissenschaftskolleg într-o asemenea conferinţă, spune încă de la început oratorul, pare mai greu decît a conduce Opera din Paris. Nu este o simplă captatio benevolentiae, căci iubitorii de muzică din Berlin nu sînt uşor de mulţumit, îi simţi gata să-şi sfîşie prada. Lîngă mine, o doamnă găseşte cu cale să-şi cureţe cu o bucată de hîrtie foşnitoare cizmuliţa maro, pe care o mişcă şi o admiră fără încetare în timpul conferinţei. îmi imaginez - poate pe nedrept - comentariile de personaj caragialian pe care le va