După ce mi-a încredinţat manuscrisul ultimului său volum de versuri, Daniel al rugăciunii (...prima jumătate a anului), a ţinut să-mi precizeze că va fi de fapt penultimul, adică în afară de ăsta va mai scrie doar unul singur în toată viaţa lui, iar pe coperta cărţii şi-n interiorul ei nu va apărea nicăieri numele autorului: Daniel Bănulescu. Am mai zăbovit apoi cîteva ceasuri împreună. Din vorbă-n vorbă am atins un subiect mai vechi al discuţiilor noastre, pe care-l aborda de astă dată dintr-o perspectivă cumva inedită. Încurajîndu-mă parcă sau poate simţind nevoia unei confirmări care să-i ţină curajul treaz, el îmi spuse că refuzul şi inapetenţa noastră pentru ceva ca o slujbă nu sînt de fapt ale unor bolnavi psihici...

Mă rog, e o afacere strict personală, făcînd parte din acea categorie de intimităţi pretîndu-se la tratări superficiale în discuţii oricît de serioase. Dar cînd se întîmplă să te întîlneşti cu un tip discret şi delicat ca Daniel, pe deasupra şi posedat de patima literaturii, şi pe care-l vezi cel mult o dată la trei luni, orice fel de precauţie cade de la sine şi nu poţi rezista dorinţei de a te cerceta în oglinda sufletului său. El e unul din puţinii oameni a căror simplă prezenţă fizică mă limpezeşte pînă la a mă face să gîndesc pozitiv, şi totuşi nu pînă într-atît încît să-i împărtăşesc pînă la capăt optimismul.

Bineînţeles că nu sîntem nişte bolnavi psihici, Daniele, departe de mine gîndul. În ce mă priveşte însă, perfect sănătos nu sînt, deşi nebun nu-mi permit să fiu. Aş zice că mă strădui să mă menţin sub incidenţa unei uşoare nevroze impuse de principiul non-acţiunii la care de voie-de nevoie am aderat de o bună bucată de vreme... E şi asta o vorbă, un text bun să-l dai să-l rumege ageamiilor cu pretenţii, care ar catadicsi să se uite la noi ca la nişte specimene ciudate. Ştii bine altminteri că-s destui ani de cînd noi