Pentru amatorul de roman vînos şi suculent, Birmingham este locul unde s-au născut, printre alţii, David Lodge şi Jonathan Coe. Iar pînă la un punct, cei doi sînt rude bune.
La ora actuală Jonathan Coe are patruzeci şi unu de ani, a publicat şase cărţi în crescendo calitativ şi a cules, în consecinţă, cîteva premii cu ecou: The John Llewelyn Rhys Prize, Le Prix du Meilleur Livre Etranger, The Writers' Guild Best Fiction Award şi Le Prix Médicis. Faptul că două dintre aceste distincţii i-au fost oferite de francezi spune multe despre calibrul epic al lui Coe. Cu puţine excepţii (Julian Barnes, Peter Mayle), amabilităţile schimbate peste Canal strălucesc prin absenţă. Ca să fii englez şi să te premieze francezii, trebuie să ai şi har, nu doar talent. Capitol la care Jonathan Coe stă grozav.
în prima fază a carierei lui literare încap trei cărţi: The Accidental Woman (Femeia întîmplătoare, 1987), A Touch of Love (Un strop de dragoste, 1989) şi The Dwarves of Death (Piticii morţii, 1990). Ele reprezintă încălzirea, stadiul care anunţă şi promite. Sînt romanele prin care Coe dă de ştire că există, că merită să fie citit şi că oferă ceva aparte. O perspectivă matură din partea unui tînăr (destul de) furios. O veselie debordantă, dincolo de care mocnesc tristeţi grele. Un cinism cum numai Albionul ştie să producă. Un limbaj care-i împinge pe confraţi la puseuri de invidie. O artă a scrisului prin care ni se aminteşte că sîntem în ţara lui Fowles şi Ishiguro.
Categoric însă, Coe atinge efectiv majoratul prin What a Carve up! (Ce mai hăcuială! - 1994), roman care ajunge nu doar în clasamentele literare ale momentului, ci şi pe listele bibliografice ale studenţilor la limbi străine.
Volumul cel mai recent al lui Coe, The Rotters' Club (Clubul putregaiurilor, 2001), îl întoarce pe cititor în lumea anilor '70 ai Angliei industriale, într-o vreme
