,,Ange plein de gaîté connaissez-vous l'angoisse,/ La honte, les remords, les sanglots, les ennuis/ Et les vagues terreurs de ces affreuses nuits,/ Qui compriment le coeur comme un papier qu'on froisse?/ Ange plein de gaîté, connaissez-vous l'angoisse?"

Cu această strofă începe ,,Reversibilitate", una din cele mai cunoscute poezii din ,,Les fleurs du mal". În aceste cîteva versuri Baudelaire reuşeşte să zugrăvească mai bine decît toate dicţionarele medicale acea stare uneori difuză, alteori acută, caracterizată printr-o nelinişte nelămurită (putînd uneori să ajungă pînă la panică) ce pare a izvorî din teama faţă de un pericol iminent.

Fireşte, cel mai mare pericol care ne ameninţă pe noi toţi încă de la naştere rămîne fîlfîitul aripei negre a morţii. Ceea ce explică de ce - mai ales de la Kirkegaard şi filozofii existenţialişti încoace - angoasa a căpătat o accentuată tentă metafizică, născută din reflecţia asupra precarităţii existenţei.

Potrivit doctrinei existenţialiste, ,,existenţa omului precede esenţa sa", lăsîndu-i libertatea şi răspunderea alegerii, care răspundere devine sursa angoasei sale. Jean Paul Sartre, amalgamînd nuanţe ale existenţialismului unui Jaspers sau Heidegger cu tradiţii mai vechi ale filozofiei abisale, le remodelează într-o formă bine structurată. "Primul demers al existenţialismului, scrie el, este de a permite fiecărui om să intre în posesia lui însuşi şi să-şi asume răspunderea totală a existenţei sale". O existenţă încărcată de incertitudini, un deşert fizic, metafizic şi moral, un univers în care omul, văduvit de iluziile veşniciei, se simte străin, exilat, însingurat, în timp ce convenţiile, minciunile, grimasele şi deghizările vieţii sociale se prăbuşesc rînd pe rînd, odată cu propriile sale metereze interioare. Ca şi Malraux, Sartre surmontează însă disperarea prin activism, descoperind că acţiunea îşi cr