În amintirea Dorei
A fost odată ca niciodată o gărgăriţă ce trăia singură la marginea unei păduri. Riţa - fiindcă acesta era numel ei - locuia sub o foaie de pelin. Bărbatul ei, pe care îl chema Vântuleţ, şi care era un strănepot de-al moşului Crivăţ, o părăsise, luându-şi lumea în cap. Un aventurier. Cică se agăţase de coada unei capre şi că ajunsese tocmai în Grecia... Într-o prea frumoasă zi de vară, prin pădure trecu un stol de fetiţe ce se întorceau de la şcoală, făcând gălăgie mare. Pe semne că era pe acolo o scurtătură, pentru că Riţa nu le mai văzuse. Atâta îi plăcuseră, încât, desfăcându-şi aripile şi mai întâi frecându-le bine una de alta sbură drept spre ele. Ea se lăsă pe mâna unei copiliţe şi o pişcă, făcând-o să ţipe. Văzând-o, aceasta întoarse palma, o aşeză în căuşul ei, rostind ca toate fetele: Gărgăriţă, Riţă, unde oi sbura, acolo m-oi mărita. Zicând aceasta, o aruncă în sus, iar gărgăriţa îşi luă sborul prin văzduh. Şi sbură astfel peste pădurea verde şi umbroasă, peste apele râuleţului limpede ce o străbătea şi în care se jucau peştişorii argintii. Trecu şi pe sub un noruleţ vânăt, umflat, din care picară peste ea câţiva stropi reci ca gheaţa, făcând-o să strige de plăcere şi de frică. Niciodată nu mai sburase atât de departe. Dacă înfruntase, fără teamă, şi o ploicică...
Într-o holdă de grâu alerga în salturi leneşe o căprioară însoţită de puiul ei neastâmpărat. Lângă un pârâiaş, văzu un cârd de gâşte păzit de o fată săracă, numai zdrenţe, cu părul bălai, încâlcit. Uitându-se la făptura sărmană, o duioşie o cuprinse. Frecându-şi cu putere elitrele una de alta, zise şi ea: Cerule iubite, fă să se mărite!...
Riţa tocmai aterizase pe o floare de romaniţă. Când, se pomeni cu o surată în sbor ce se lăsă lângă ea şi care se recomandase cuviincios: Amfilofia. Venea de la piaţă. Cumpărase puţin nectar, ouă de furnici şi u